Meditație
Când zorii se revarsă zâmbitori
Și roua sclipește pe chipuri de flori,
Alergăm fără răgaz, căutători,
Făpturi de lut, atât de trecători.
De drumul crezi că-i spre sfârșit,
Deschizi un cufăr de vremuri prăfuit
Și simți crescându-ți aripi spre infinit,
Ținând în palme-averi, ce nu le-ai prețuit.
Nu te-ai aninat de cucubee să-ți faci punți,
Flori de colț n-ai dăruit iubitei din vârfuri de munți,
N-ai stat sub ploaia de-argint a mestecenilor cărunți,
Glasul pământului n-ai vrut s-asculți.
Oprește-te din mers în auriu amurg,
Ascultă izvoarele ce-n lină pace curg,
Umple-ți răsuflarea de bucurii ne-atinse,
Flăcări înalță din jarurile stinse.
Întinde brațele spre-mbrățișare,
Nu clădi tăcând, uitare
Și când mai ai ceva de spus,
Nu aștepta tristul apus.
Pentru tine
Țesute raze prelinse din slăvi,
Plăpânde fire de mătase,
Sfioase, se-mprăștie-n zări,
Deschizând ferestre luminoase.
Covorul vioriu de toporași,
În zorii dimineții s-a întins,
Năzbâtioasă, iarna, cu palizi obraji,
Pe frunte, cu fulgi i-a atins.
Un roi de ghiocei se clatină suavi,
Înveșmântați în alb neprihănit,
Sub zidul de vremuri măcinat,
Cu chipul trist și-atât de ostenit.
În depărtare se ridică boarea,
Mestecenii își argintează ramul,
Surâsul soarelui învinge neguri,
Pe frigul iernii pune hamul.
Se-nclină salcia pletoasă,
Pieptănându-se în spice luminoase,
Somnoroase murmure de apă,
Picură lacrimi sticloase.
Mierlele se-ntrec în concerte,
Șuvoi de cântece regale,
Cu triluri sopranice, măiestre,
Trimit spre ceruri osanale.
Vârtejuri diafane de petale,
Înmiresmează blând văzduhul,
Încununată, măreață armonie,
Atinge-a îngerilor duhul.
Toate-s numai pentru tine,
,,Chip de lut”, cu-n strop dumnezeiesc.
Umple-ți sufletul de bucurie!
Trepte spre cer, sub pași-ți se zidesc.
Crucea devenirii prin împreună trăire
Stăteai drept, înalt,
coloană fără de sfârșit,
la marginea orizontului ce-mi despărțea viața,
de adevătata viață,
făcându-te cruce de dragul meu.
Nu a fost hazard, a fost o întâlnire.
Mi-ai întins mâinile a dăruire.
Am înțeles neprețuitul dar,
abandonându-mă îmbrățișării.
Mi-ai deschis larg porțile,
să respir din visul tău,
luându-mi povara netrăitelor dorințe.
Ascultăm împreună șoaptele universului,
împărtășindu-ne din simplitatea esențelor viețuirii.
Am fost cândva, un spectator pierdut prin galaxii.
Obscurul haosului înțelegerii,
se pierde ușor, ca o ceață care se ridică,
sub licărul întrevăzut prin privire,
în adâncimi de suflet.
Închiși unul în altul cu voie,
cu peceți de lumină,
vedem frumosul vieții,
unul prin celălat.
Sorbim cu nesaț din izvorul Urd,
trecând prin încercări, cu truda luptătorului,
asemeni sinfoniei în crescendo.
Cernem mereu și cântărim, în vii trăiri,
cu simțuri doritoare de trezvie.
Trecători ca un adagio spre devenire,
simțim măreția,
bogăția sensurilor ascunse în miez,
în sânul înaltelor profunzimi,
culegând flori de colț.
Mâna mea, în mâna ta,
înalță rugile inimii spre crugul cerului.
Sărmani înviețuiți întru-mpreună simțire,
ne lăsăm îmbrățişării necuprinsului UNU
Femeia
Tu, cea luată din coasta întâiului Om
și plăsmuită pentru ca El,
bărbatul,
să nu cunoască gustul amar al singurătății,
ai fost numită Femeie.
Fost-ai binecuvântată să porți
chipul bărbatului drag în pântec de lumină,
oglindindu-se în chipul tău.
Să-i porți cântecul vieții, zămislind.
În ziua sorocului, să-i întinzi
Copilul, copia lui fidelă,
să-i spui:,,-Iată, ești tu și eu, suntem noi!”.
Ce bucurie mai mare poate fi,
decât aceea de a sorbi din frumoasa uimire,
iubirea din privirea omului pereche,
hărăzit ție?
Puiul de Om poartă în el stropul de iubire,
ce împlinește minunea vieții.
Câtă dorință de ocrotire din miracol de iubire!
Ce taină minunată de împreună zidire!
,,Cântarea Cântărilor” nu s-a terminat,
se scrie încă…
Lacrima iubirii picură mereu,
mai crescând o mlădiță în pomul vieții.
Un pescăruș
Amurgul arde-n limbile de flăcări
Și marea-și numără arginții-n larg,
Urme de pași pierduți pe țărmuri,
Valuri, de stânci albe, se sparg.
Un pescăruș își cântă tristețile,
Cu țipătul lui sfâșietor,
Frânte îi sunt sărmane aripile,
Răvășite în ultimu-i zbor.
De pe catarg ar vrea să se-avânte,
Aripile grele, nu-i mai fac undă,
De largul mării își aduce-aminte,
Cu privirea tristă, în apa mări se scufundă.
Marea
Văzduhu-și cheamă valurile-n larg,
Cu palme blânde de lumină.
Spumegând, de stânci se sparg
Și soarelui, sclipind, se-nchină.
Se clatină bănuții argintați,
În luciul mării liniștite,
Cu ochii blânzi și-nrourați,
Un chip se creionează din vremile pierite.
Tăcută, briza mării îi mângâie obrajii
În sidefiul blând al înserării,
Ce roșii sunt în visuri fragii!
Și parcă simt pe buze gustul mării.
Se clatină bărcile
Se clatină bărcile pe valuri,
Siaje se sting în uleioase sclipiri,
Amintirile-și caută urmele pe maluri,
În arome diafane, de roșii trandafiri.
Pe străzi de vremuri adormite,
Luminează felinare la ferești,
Cu ziduri de vânturi știrbite,
Pescărușii, pe-aripi albe, aduc vești.
Parcă te văd cu fruntea-n palme,
Gândind la versul alb, nescris
Și parc-o lacrimă adoarme,
Pe vechiul, prăfuitul, manuscris.
|
