Gânduri și ceva idei - Ziua Culturii Naționale
Cred că este firesc să celebrăm valorile culturii naționale chiar în ziua de naștere a Poetului – 15 ianuarie - poezia fiind talentul definitoriu al neamului nostru, nu numai pentru că aprecierea profană zice că “tot românul s-a născut poet” ci pentru că a dat lumii genialitatea unică a lui Mihai Eminescu.
Incursiunea lui în spiritualitatea românească are profunzimea cunoașterii, sensibilitatea înțelegerii și excepționala transpunere a cuvântului românesc într-o limba artistică complex nuanțată și mai ales solid structurată în latinismul originar.
“Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă. »
(Se bate miezul noptii_)
Ceea ce urmează are suflul singular al excepției care populează un teritoriu cultural remarcabil pus totuși în balanță valorică nesigură a unei culturi mici.
Cât de mică rămâne de văzut trebăluind valențele istorice, tânără parcă ar fi mai aproape de adevăr, cultura unui neam, a unui teritoriu, a unei comunități - că să folosesc un termen atât de șlefuit astăzi - având complexitatea ansamblului în care includem tot ceea ce se mișcă dirijat de relația timp-spațiu.
Zice Brâncuși:“Teoriile sunt modele fără valoare. Ceea ce contează este acțiunea” afirmație justificată; fără comentarii.
Sculptorul, ca și Poetul, are intensitatea valorică a creatorului de geniu, dar este în egală măsură și gest local, un moment în ansamblul unor manifestări înscrise istoric în matricea structurală a națiunii, în cultura ei.
L-am ascultat odată pe Tudor Gheorghe, aici in Toronto, interpretând balade vechi de câteva sute de ani, sunet și cuvânt îmbrățișând un mod de viață, o aglomerare de sentimente și gânduri de zbateri și virtuți, liniște și furii întrepătrunse într-o evoluție chestionară, agonică uneori, triumfală chiar.
Istorie în mers înregistrată de înțelepciunea unui popr frământat, dar definitiv creator.
În muntii Catrinului,
În padurea Pinului,
Odihnea Baba-Novac
La umbra unui copac
Si pân vis el tot videa
Pe feciorul său, Gruia.
Iată-un corb că se ivea
Si pe-o creangă se punea
Chiar deasupra capului,
Capului Novacului;
Corbulețul usurel
Avea-n pliscu-i un inel
Care gios cădea din el
Chiar în barba lui Novac,
Lui Novac, Baba-Novac.
(Baba Novac si corguil)
Aceștia suntem noi românii, poate copleșiți mitologic, cum zice istoricul Lucian Boia, dar capabili să structurăm definitiv, solid.
Ne-am plimbat mintea cam peste tot aș zice; și Caragiale și Enescu și Mircea (cel Bătrân) și Rebreanu și Brâncoveanu și Vuia și Palade și Ionel Perlea și Nikita și Nadia și Miron Costin și Ștefan (cel Mare) și seria aceea de savanți care s-au dăruit din umbră descoperirilor când vitale când avangardiste și de fapt toată mulțimea aceea sacrificată eroic sau nu pentru idei solide sau nu, dar sigur demonstrând ceea ce zice Eugen Lovinescu: „ Obligaţiile faţă de viitor depăşesc pe cele faţă de trecut. “
N-am traversat o istorie senină (nimeni de altfel nu se poate lăuda cu asta) ne-a consumat, ne-a bulversat, ne-a dislocat, ne-a cerut și când n-am avut, ne-a umilit și când n-am meritat, ne-a clătinat (ne clatină încă) dar se vede că suntem instalați pe o structură suficient de solidă ca să fim ceea ce știm că suntem: învățăm, citim, scriem, compunem, descoperim, ne plimbăm încoace și încolo , facem chiar valuri uneori continuând totuși să gândim românește, să vorbim româneștesi să sperăm...
Cât și încotro ne sugerează tot Brâncuși: “Să vezi departe e simplu, să ajungi acolo e cu totul altceva”
|
Maria Cecilia Nicu / Toronto 1/9/2019 |
Contact: |
|
|
