Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmaţiei)
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmaţiei) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.
A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.[1]
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în judeţul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu,[2] urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenţiei), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescenţă), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) şi Iuliana (decedată de mică).[3][4]
Iuliu Maniu şi-a petrecut copilăria la Şimleu Silvaniei şi Bădăcin, a urmat şcoala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău[5]. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta[6] şi la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice şi profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din "Mica Romă" a Transilvaniei.[7]
n 1926, împreună cu Ion Mihalache a fondat Partidul Național Țărănesc, al doilea mare partid al României interbelice. Între 1928-1930 a fost prim-ministru al României, demnitate pe care a mai deținut-o de încă două ori - iunie 1930 - octombrie 1930, octombrie 1932 - ianuarie 1933. Relația tensionată cu regele Carol al II-lea pe tot parcursul deceniului al treilea, opoziția față de dictatura regală, de cea a lui Antonescu și, în final, față de regimul comunist sunt reperele luptei sale politice între anii 1938-1947. La 11 noiembrie 1947 este condamnat la închisoare pe viață, întemnițat la Galați, apoi la Sighet, unde moare la data de 5 februarie 1953.
Omul și creștinul Iuliu Maniu
Iuliu Maniu nu a fost căsătorit și nu a avut copii. În schimb, s-a bucurat de cei câțiva nepoți dăruiți de surorile sale și de care s-a îngrijit pe întreg parcursul vieții sale. Spre deosebire de alți politicieni contemporani cu el, Iuliu Maniu nu a strâns averi, nu a fost preocupat de acest aspect. A fost un om cumpătat, care a trăit modest și care în permanență a fost aspru cu sine și generos cu cei aflați în nevoi. Nepotul său, Ionel Pop, povestește un episod semnificativ în acest sens. Maniu era îmbrăcat totdeauna îngrijit, cu hainele curate, dar purtate îndelung. În iarna lui 1942, Pop a constatat că paltonul lui Maniu era ros de atâta purtare și i-a făcut rost de câțiva metri de stofă pentru un nou palton. Maniu i-a mulțumit, dar peste câteva zile, acesta l-a văzut tot cu același palton. L-a întrebat ce a făcut cu stofa, iar răspunsul a fost că „i-a dat-o lui Liveanu, secretarul său, care nu are un palton bun”.
Omul Maniu a fost un personaj intransigent, care nu s-a abătut de la principiile sale și nu a făcut compromisuri de dragul funcțiilor sau avantajelor. Ilustrativă a fost atitudinea sa față de regele Carol al II-lea, al cărui comportament lipsit de morală și antidemocratic l-a sancționat aspru. Regina Maria povestea că la una din ultimele discuții dintre ardelean și regele Carol al II-lea acesta din urmă s-a simțit tratat ca un școlar. Și Constantin Argetoianu în „Amintirile” sale vorbește despre tăria de caracter a lui Maniu, despre modul subtil în care își impunea părerile. Ședințele cu Maniu, zice el, erau interminabile. Acesta îi asculta pe toți, îi lăsa să vorbească toată noaptea, apoi spunea că mâine vor relua ședința. Totul se termina până când ceilalți avansau soluția dorită de cel supranumit „Sfinxul de la Bădăcin”.
Din punct de vedere religios, Iuliu Maniu a fost greco-catolic, însă, fire deschisă, a fost în permanență un militant pentru ecumenism. De altfel, când se afla în București, în timpul său liber, frecventa slujbele unei biserici greco-catolice și ale uneia ortodoxe. Nu trebuie uitată nici relația de amiciție din tinerețe, cu Miron Cristea, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Implicarea lui Miron Cristea în lupta pentru Unire i-a apropiat pe cei doi, între ei existând mai tot timpul un dialog, chiar și atunci când opiniile lor, pe marginea unor subiecte de actualitate ale acelor vremuri, au fost divergente.
Corifeu al Marii Uniri
Se cuvine să încheiem această evocare a lui Iuliu Maniu amintind câteva aspecte din lupta lui Maniu pentru Unire. În primul rând trebuie subliniat faptul că, încă de la sfârșitul veacului al XIX-lea, tânărul Iuliu Maniu se implică în lupta pentru cauza românilor din Ardeal. Devine membru al Partidului Național Român, este ales deputat în 1906. De la tribuna parlamentară din Budapesta el înfierează abuzurile și lipsa de drepturi ale românilor, remarcându-se rapid ca o personalitate marcantă a cauzei românismului. În 1915, când are de ales între a semna o declarație de fidelitate față de statul maghiar și a pleca pe front, Maniu alege a doua soluție. Dacă ar fi semnat declarația, care ar fi avut o mare greutate în Ungaria și în România, după cum recunoșteau oficialitățile maghiare, gestul său echivala cu o capitulare.
La sfârșitul războiului, Iuliu Maniu este însărcinat de Partidul Național Român să negocieze, la Viena, cu ministrul de război al defunctului imperiu, întoarcerea batalioanelor de români ardeleni în patrie și să reprezinte interesele românești. Maniu este o voce credibilă, dar și intransigentă în negocierile cu autoritățile maghiare, el fiind de altfel cel care va transmite mesajul că românii vor despărțirea definitivă de Ungaria.
Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, într-o zi de duminică, începută, așa cum era firesc, cu oficierea Sfintei Liturghii, Maniu este ovaționat la intrarea în sală, fiindu-i astfel recunoscute meritele sale în înfăptuirea actului unirii și poziția de lider al românilor din Transilvania.
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareşalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la Bucureşti (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidenţială că înţelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România orientează politica britanică.[21]
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti.[22]
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Avea 74 de ani şi a fost trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzeşti, N. Carandino şi alţii din ”lotul Maniu”, la Sighet. În ultimele luni de viaţă, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” şi ”testamentul religios” ale ”Domnului Preşedinte”, precum şi detalii importante din viaţa, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.
|
Dumitru Constantin 1/6/2019 |
Contact: |
|
|
