De vorbă cu Crina Bud
Crina Bud, PhD, lector de Limba Română la York University, Toronto
In trei cărți (Rolul și rolurile lui A. E. Baconsky în cultura română, Paralela 45, 2006, Coduri critice, editura Universității de Nord, 2013, Literatura română în Franța, Editura Muzeului Literaturii Naționale, 2013) și peste o sută de studii și articole, Crina Bud abordează teme precum literatură și totalitarism, raportul dintre istoria literară și istoria culturală, configurări critice ale literaturii române în străinătate. Studiile postdoctorale desfășurate la Academia Română au structurat un istoric al antologiilor de literatură română și al studiilor românești în Europa. Stagiile de cercetare desfășurate la CNSAS precum și cel de la École des Hautes Études en Science Sociales de la Paris i-au permis aprofundarea studiului relațiilor dintre scriitori și dogmă, literatură și politică sau între libertăți și constrângeri literare. A colaborat la Dictionarul general al literaturii române, la Dictionarul multidisciplinar de terminologie culturală, a coordonat echipele de cercetători români în două proiecte internaționale, a fost președintele canadianiștilor români și secretarul executiv al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România.
Veronica Pavel Lerner: Te-am ȋntâlnit pentru prima oară acum câțiva ani, la una din manifestările culturale de la Consulatul general al României din Toronto, după care ne-am întâlnit de mai multe ori, tot la consulat. Am fost foarte impresionată cu ocazia uneia din sărbătoririle zilei lui Eminescu în cadrul cenaclului Nicăpetre al ziarului Observatorul, de prezentarea pe care ai făcut-o cu unul din studenții canadieni care urma cursul tău de Limba Română. Înainte de a-ți pune vreo întrebare în legătură cu acea prezentare, te-aș ruga să-mi povestești parcursul pe care l-ai urmat pentru a ajunge să predai Limba Română la o universitate canadiană.
Crina Bud: Mi-e greu să dau un răspuns net căci îmi plac hărțile, dar am auzit de călcatul în urma cea rea Sper că nu despre ea a fost vorba când am renunțat la visul de a studia istoria și m-am apucat de ceea ce acasă se numește filologie, cu o dublă specializare în română și franceză. In fapt, a fost vorba doar despre un ocol, pentru a putea scotoci prin zone ale istoriei care altfel mi-ar fi rămas mai puțin cunoscute.
Am început prin a preda la Universitatea de Nord din Baia Mare cursul de literatura română veche, un domeniu În care literatura e subțire și expresivitatea involuntară cum zice un specialist al perioadei, dar istoria are greutate, iar limba română scrisă e în durerile și euforiile facerii. Sunt fascinată în continuare de istoria limbii, de influențe, deveniri și primeniri în contexte romanice ori balcanice, de întretăierile stilistice bizantine, leșești, latine etc. La fel cum cum mă trage curiozitatea chiar și după douăzeci de ani (de predat, nu de fapte muschetărești), înspre prefacerile unei limbi sub presiunea mentalităților ori a ideologiilor.
Cu teza de doctorat m-am mutat în alte timpuri și am încercat să înțeleg relația dintre un scriitor (A.E Baconsky) și dogmele diferitelor vârste ale epocilor obsedante ori aurite ale comunismului românesc. Au urmat stagii de cercetare în Arhivele Securității (pe urmele aceluiași Baconsky, dar și ale lui Ion Negoițescu). M-a interesat apoi, prin diverse conferințe și seminarii, relația dintre Marele cod totalitar și codurile revoltelor estetice, la fel cum m-au interesat constrângerile ideologice aplicate traducerilor. Așa am ajuns să contribui la o cercetare despre traducerile literaturii canadiene în opt limbi central europene încercând să explic mecanismele politicilor culturale care au permis publicarea în română a unor teoreticieni canadieni inacceptabili în alte culturi ale blocului comunist… De acolo, a mai fost un pas până să ajung să predau limba română și semiotică culturală la Glendon College.
VPL: Studentul cu care ai venit la acea întâlnire a citit traducerea făcută de el din limba română în engleză a unei scrisori din cartea de corespondență dintre Eminescu și Veronica Micle. A citit cu voce tare ambele variante, iar traducerea lui - corectată probabil de tine - mi s-a părut cel puțin la fel de emoționantă ca și originalul. Cum le explici studenților înțelegerea profundă și emoțională a limbii române, cea care nu poate fi dobândită nici chiar învățând pe de rost dicționarele?
CB: Norocul meu este că lucrez în bună parte cu studenți din programul de lingvistică, deci cu tineri cu interes pentru tipologii si subtilități ale diferitelor limbi. Asta nu înseamnă că sunt cu toții interesați de traducere. Pentru orice limbă, dicționarele sunt doar antrenamentul cardio fără de care n-ai cum să respiri aerul unei limbi. Restul, când e vorba de traducere, e curiozitate culturală, răbdări în înțelegerea temporalității și a reprezentărilor spațiale, a opozițiilor care o structurează, a scurtăturilor care-i dau ritm ori umor, a tensiunilor ori jocurilor dintre registre. Atunci când studenții mei ajung sa-mi înțeleagă glumele în română, e semn că ne-am făcut și unii și alții treaba bine, căci umorul nostru-i iute, amar și … salvator, în același timp.
VPL: Desigur, studenții de la lingvistică sunt, cred, mai sensibili la nuanțele limbilor decât ceilalți. Canada, fiind o țară cu mulți imigranți, ai observat diferențe de abilități - legate de limba română - între studenți veniți din diferite colțuri ale lumii? Contează limba maternă a individului în ușurința de a-și însuși limba română?
CB: E o surpriză dacă spun ca unii din cei mai buni studenți în cursul de limbă au origini chineze? Pentru mine a fost; și, cu siguranță, nu structurile comune al limbilor explică performanțele lor, dar tehnicile de învățare și atitudinea, poate da.
Altfel, e emoționantă naturalețea cu care cei care vorbesc italiana pronunță limba română. Am trăit cu un fel de duioșie descoperirile de similarități între română si albaneză făcute de o foarte tânără studentă a mea (aici, cei de anul întâi pot avea 17 ani), vorbitoare a limbii cu care ne împărțim substratul. E o încântare anul acesta să aud limba română vorbită cu un superb accent moldovenesc de către o studentă, născută în Canada, dar provenind dintr-o familie rusofonă din Moldova. Cei doi studenți vorbitori de portugheză - unul venind din Congo, iar a doua din Brazilia – păreau, cu adevărat, să asimileze repede și să se simtă extrem de confortabil în special în ceea ce privește vocabularul ori gramatica politetii, sârbii par să sesizeze imediat sonorități comune și mai ales recunosc potențialul comic al unor combinații, etc. Oricum, toți studenții de la Glendon, vorbitori, fără excepție ai englezei, de sușă ori de împrumut, studiază și franceza, și aproape toți au trecut prin cursuri de spaniolă sau și-au antrenat abilitățile lingvistice în cursul de latină.
Însă farmecul ieșit din comun al Canadei și implicit al universităților ei e dat tocmai de conviețuirea atâtor etnii și limbi. Teoretic, evident că mizăm pe asemănările dintre limbile romanice ori cele ale grupului balcanic, dar practic, depeizarea, distanțarea de limba maternă și disponibilitatea maximă la înțelegerea funcționării și chiar a filosofiei unei alte limbi sunt esențiale. Cum ar putea fi altfel când în același curs ai tineri vorbind idiș ori ebraică, limbi ori dialecte autohtone (mohawk, cree, ojibwe) ori altele din Nepal, Etiopia, China, Philipine, Jamaica, Iran, Serbia, Polonia, Olanda, Irlanda, Italia și lor li se adaugă doi-trei studenți cu origini românești? Ce e minunat e că fiecare student are interese diferite: unii se concentrează pe elementele de tipologie, alții vor să ajungă să vorbească română, alții doar vor să înțeleagă mai bine familia limbilor romanice, alții chiar își manifestă o curiozitate extraordinară față de anumite particularități ale limbii, acel tip de curiozitate cercetătoare care te face să te consideri un mare norocos ȋn meseria de profesor. Prin întrebările celor cu adevărat pasionați, propria-ți limba își revelă complexitatea, expresivitatea, frumusețea și își mută limitele mereu cu un cuvânt, o nuanță, o asociere, mai departe…
VPL: E fascinant tot ce spui! Revenind la tema pe care ai ales-o pentru student, traducerea unei scrisori de dragoste. Matei Călinescu a scris într-un jurnal că i-a fost foarte greu să se despartă de limba română, mai ales când își exprima iubirea și când își alinta bebelușul. Există emoții greu de tradus? Folosești tehnici diferite pentru a preda traducerea unor texte cu tematică total diferită?
CB: Of! emoțiile sunt extrem de greu de transpus în propria limba și te simți frustrat și trădat de câte ori trebuie să folosești cuvinte îmbibate ori uzate de sentimentele altora. Emoțiile cred că se exprimă până la capăt în limba în care s-au iscat, oricare s-ar întâmpla să fie ea. Evident că de o manieră discursivă, le poți explica mai bine în limba maternă, dar atunci când le dai curs pur și simplu, intensitatea e cea care contează, nu claritatea.
In traducere, nu tematica face jocurile, ci stilul. Marea parte a cursurilor mele e făcută din buchiseală (teoretico-comparativa, din evitarea riscului de înec cu mi-ti-li, ni-vi-li me-te-îl-o ca bietul Davidică din Amintiri din copilărie, din gimnastica acordurilor de gen, număr, persoană, din salturile fără plasă de siguranță printre nivele temporale, moduri ori aspecte… dar puținii studenți care se încumeta la traducere știu cât de diferit e să traduci un fragment de știre, față de un fragment din Miruna. O poveste a lui Bogdan Suceava, ori din Zilele Regelui, romanul lui Filip Florian ca să dau doar două exemple concrete.
VPL: Detaliile muncii tale, surprinzătoare și necunoscute pentru publicul larg, sunt extrem de interesante. Te-ai gândit vreodată să le aduni într-o carte? Sunt sigură că ar merita! Și, cu ocazia asta, poate ne spui ce planuri ai pentru viitor.
CB: Nu m-am gândit la asta. Ar însemna să-mi organizez timpul mult mai bine decât reușesc – nu fără zbateri – să o fac. Sigur că îmi pare rău de toate observațiile lor deștepte pe care, inevitabil, le-am uitat ori le voi uita, dar câtă vreme mă scald în același râu, chiar dacă apele-s mereu altele, mă pot mulțumi cu ce aduce ceasul.
Cu viitorul am o mică problemă de comunicare, atât de efemere-s toate cele ale noastre că am învățat să accept ce vine, cu viituri și puține rămâneri, cu venituri și inevitabile plecări…
Asta nu înseamnă că nu m-aș bucura să termin o carte despre Ion Negoițescu la care lucram când am venit aici și care stă de atunci la maturat (sper!). Sau că nu mi-ar plăcea să dau coerență într-o carte cursurilor despre nodurile și mai ales semnele culturale românești. Până atunci însă mă las dusă de cereri ori invitații și mă bucur de bucuriile altora. Tare a fost bine, acum vreo lună de exemplu, când am primit culegerea de povești din Maramureș, traduse și adaptate de Estelle Cantala în franceză, pentru care am scris o prefață, n-a fost deloc rău când, și mai recent, am dat bunul de tipar pentru un studiu despre Adrian Marino si Caietele române de studii literare, prins într-un volum al asociației franceze de literatură comparată și cred că va fi interesant când, în curând voi face, la Chicago, o conferință despre Matei Vișniec și istoriile lui dramatizate despre descompunerea Europei…
VPL: Frumoase planuri! Iar acum, în încheiere, te-aș întreba ceva personal: fiul tău de 12 ani urmează școala în Canada în limba engleză. Ce limbă vorbești cu el acasă? Știe să citească și în românește?Faci cu el "lecții de limba română"?
CB: Sigur că vorbim română acasă, el se chiar amuză să o vorbească cu accent de Maramureș. Da, citește în română, mai puțin decât în idealurile mele de om format în secolul XX, dar îmi zic că, deși mă străduiesc, am mari restanțe în înțelegerea noii forme de a povesti reprezentată de jocurile video, pe care el le știe nu doar juca, ci s-a apucat și a le programa… Iar câtă vreme mai știm povesti, în mai mult decât o limbă, poate-poate…
VPL: Îți mulțumesc din partea mea și a cititorilor, Crina, pentru răspunsurile tale care, prin bogăția lor în idei și exemple, ne lărgesc orizontul. Îți dorim succes în cariera ta și, bineînțeles, în cea a fiului tău, tânărul reprezentant al secolului XXI!
|
Veronica Pavel Lerner 1/2/2019 |
Contact: |
|
|
