Reflecții la aniversarea centenarului Marii Uniri
Sărbătorirea Marii Uniri de la Toronto, mi-a adus cāteva īnțelegeri reīmprospătate despre ceea ce suntem noi, ca romāni. Celebrările, nu doar de suprafață, ne-au amintit de făuritorii Marii Uniri, precum Iuliu Maniu. Făuritori pe care īi omitem de multe ori, sau īi uităm, așa cum i-am uitat și prin pușcării, sau mai rău, ce au fost torturați sau omorāți acolo. Celebrările ne-au adus aminte de cei mulți, care au răscolit pămāntul patriei, cu trupurile lor, după ce au oprit cu propriile piepturi gloanțele ce fuseseră destinate țării lor. Ei, flămānzi și desculți, au știut să moară īn loc să lase visul neamului să piară.
La aceste īntālniri, vorbitori de limba engleză ne-au adus aminte de adāncimea și bogăția culturală pe care noi o aducem de acasă. La aniversare, măiestria și atenția la detaliu se citea īn fiecare costum național cusut cu sārg de mānă de bunicile noastre, īn fiecare notă muzicală din cāntările populare și-n fiecare vorbă venită din popor. Am jucat Hora Unirii și ne-am contaminat de veselia debordantă a călușarilor, precum și de bunădispoziția muzicii și-a dansurilor noastre, de umorul lor, dar și de tristețea adāncă a dorurilor noastre lăsate īn urmă.
Am vizionat imagini interbelice īn care fotografi germani ne-au surprins īn portul nostru tradițional, fie la ciutura cu apă, fie la coarnele boilor, la focul din vatră, la coasă și la plug, cu fuiorul īn mānă, sau cu buciumul la gură - īn autenticul nostru de totdeauna. Kurt Hielscher, fotograf german ce vizitase Romania prin anii 30 avea să declare: Dar pe lāngă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrānd, m-a cuprins și durerea că īntreg poporul romān este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvāntate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care īnăbușe orice viață plină de coloare. Unele sate au și fost īnvăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, īnecāndu-le īn monocromia stinsă a modei de pretutindeni. Așa īși pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa īnfățișare. De aceea am dat īn aceste fotografii atāta importanță vieții populare īn dauna peisajului. Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce īncet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze īncă mult timp poporul acestor munți, văi și cāmpii, īn frumusețea și spontaneitatea sa. Asta fusese atunci, in perioada interbelică. Pericolul nu venea, după mine, doar din Occident, ci și din alte părți. De atunci au trecut peste noi și alte tăvăluguri ale istoriei, de la īnțelegeri strāmbe īntre Ribbentrop și Molotov, la alte interese care ne-au mānat īn Cel de-al Doilea Război Mondial, pe care nu l-am căutat și nici nu l-am dorit, dar care, din păcate, ne-a purtat īn luptă cānd cu unii, cānd cu alții. Deși i-am īmpins pe nemți īnapoi īn țara lor, am plătit și datorie de război la ruși. Apoi, au urmat niște zeci de ani de regim comunist care a căutat să construiască omul nou, dar care, așa cum s-a dovedit, a reușit doar să-l transforme īntr-unul care nu mai știe ce este și nu mai pricepe care-i sunt valorile.
Crăciunul din 1989 ne-a pătat istoria și ne-a terfelit sărbătorile. Am fost singura țară care a ieșit din comunism cu māinile pline de sānge, cānd sistemul părea să cadă oricum ca o cortină, de pe scena est-europeană, parcă la un semn
Apoi au venit decenii tulburi de bājbāieli politice sau tocmeli păguboase, sau chiar de hoții la drumul mare. Īn loc sa ne protejăm interesele, le-am lăsat de izbeliște, de parcă am tocmit lupii să stea de pază la stānă, să păstorească oițele. Pe scurt, am invitat la fărădelege.
Am făcut greșeli mari, fundamentale, care vor lua multă vreme să le reparăm, īn caz că vom putea s-o facem. Acum suntem aici. Avem o țară cu potential uriaș care īnsă īși lasă copiii īn urmă - unii sunt flămānzi, alții au părinții duși departe iar mulți lasă cartea deoparte.
Avem o țară care īși lasă īn urmă gustul brānzei făcute de ciobanii din creștetul munților. Ea avea gustul libertății, mirosul neasemuirii stilului lor de viață și al stānii din creierul munților. Simțeai īn ea adierea vāntului, aroma fānului cosit și auzeai lătratul cāinelui de la stānă. Īn felia de branză simțeai neatārnarea. Asta o făcea pe ea unică. Lăsăm īn urmă transhumanța, ca si dorința neīngrădirii. Uităm gustul palincii care nu se mai poate produce īn mod tradițional, deși odată fusese considerată medicament. Mai mult, ne uităm tradițiile și istoria.
Prin contrast, ciobanii de acum 100 de ani aveau dorința clară, mintea limpede. Deși fuseseră stăpāniți de alții, ei nu fuseseră īngenuncheați. La vremea respectivă mulți dintre ei aveau cāteva clase, doar un īnvățător și un preot īn sat, dar știau să articuleze vrerea ce-o vroiau. Uitați mai jos declarația făcută de ciobanii din Poiana Sibiului, cu ocazia Marii Uniri:
"Hotărārea noastră. Obştea poporului romān din comuna Poiana din īndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vre-o parte, dă la iveală dorința fierbinte, ce īnsufleteşte inima fiecărui Romān, şi declară, că voința sa nestrămutată este: Voim să fim alăturați, īmpreună cu teritoriile romāneşti din Ardeal, Bănat, Ungaria şi Maramurăş, la Regatul Romāniei, sub stăpānirea Majestății Sale, Regelui Ferdinand I. Īn această hotărāre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne īncălzeşte pe noi, cei de față, şi tot, ce va īnălța pururea pe fiii şi nepotii noştri. Așa să ne ajute Dumnezeu! Poiana la 14/27 Noemvrie 1918
Doar vreo 100 de vorbe, așternute acum 100 de ani, care spun mai mult decāt am putea-o noi face acum. Mă īntreb īnsă ce mai vrem noi acum, la 100 de ani după ce ei au īnfăptuit un vis pe care l-au nutrit de secole? Mă īntreb dacă la răscruce de drumuri vom avea īnțelepciunea să facem diferența īntre ceea ce avem de schimbat și ceea ce avem de păstrat. Mă īntreb dacă vom avea claritatatea īnaintașilor, dar și dorința și curajul acțiunii. Peste īncă 100 de ani, oare cum vom fi noi amintiți?
|
Milena Munteanu/ Tororto 12/16/2018 |
Contact: |
|
|