Unirea din 24 ianuarie 1859
Unirea din 24 ianuarie 1859 este mai mult decat un act de istorie, este o stare de spirit care s-a extins peste ani si peste veac, pecetluind vrerea romanilor de a trai intr-un fel nou, care sa-i integreze in lumea civilizata. Actele reformatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza au meritul de a fi inceputul unei ere moderne, de iesire dintr-un con de umbra marcat de ramasitele Regulamentului Organic, pentru a accede, pe cat era cu putinta, spre unele dintre ideile inalte ale pasoptistilor. Aducerea unui print strain in persoana lui Carol de Hohenzollern pentru a fi domnitor al tarilor romane a insemnat totodata si desprinderea de cutumele unei vieti prea marcate de orientalism si de ramasite bizantine. Urcat pe tronul tarii ca urmare a unei actiuni gandite si desfasurate de liberalul Ion C. Bratianu, Carol avea sa dea o noua masura si o distinctie valorica conceptului de unire, incercand si organizand administrarea tarii pe baze constitutionale. Legea de capatai a tarii, Constitutia din 1866, a reprezentat liantul cel mai insemnat pentru consolidarea statului roman. Si acest liant l-a constituit prevederea constitutionala care garanta proprietatea ca fiind "sacra si inviolabila". Aceasta este in prima instanta legitimarea unirii care putea sa le dea romanilor nu numai sentimentul unitatii de spirit, dar si, mai ales, cel de interese nationale. Proprietatea cetatenilor a fost si va ramane fundamentul unitatii statale. Oricat de greu ar fi sa recunoastem, modernitatea Romaniei nu poate fi conceputa in starea ei evolutiva decat in determinare cu cresterea proprietatii private, cu respectul fata de aceasta, prevazut si respectat neabatut de lege.
A vorbi de Unire ca un act administrativ politic inseamna a goli de continut o forma concreta de exprimare a vointei romanilor de a trai intr-o singura si bine definita tara, cu traditia, cu drepturile, cu spiritul ei tutelar.
Gasim de cuviinta ca in aceasta zi de 24 ianuarie 2004 sa asociem momentul istoric de acum 156 de ani cu necesitatea reinnodarii traditiei si a actelor care au definit proprietatea ca baza a oricarei alcatuiri noi.
Dupa ce timp de 50 de ani proprietatea privata a fost agresata de utopia colectivismului si a repartitiei dupa munca, idealul unitatii nationale nu mai poate fi desprins de ideea proprietatii fara a deveni, din nou, iluzie. Intr-o epoca in care pragmatismul ia locul miturilor si cand Europa nu mai este doar o insumare de patrii, particularizarea unei tari cum este Romania in contextul acesta nou, modern se poate face si este posibil sa se faca numai in masura in care proprietatea privata devine sacrosancta, pentru stat, pentru cetateanul roman, pentru cetateanul de oriunde ar fi el.
|
Nelu Cernatesti 1/24/2005 |
Contact: |
|
|