Ura – sentimentul vietii neîmplinite
„Nu uita niciodatã cã unii te pot urî,
dar cei care te urãsc nu te înving decât dacã
îi urãsti si tu. Si când o faci, te distrugi.”
R.M. Nixon
Am gãsit pe internet scris despre urã: „Eu zic cã vine din educaþie. Cel puþin eu pânã la vârsta de 18 ani nu am fãcut altceva decât sã învãþ cum sã urãsc cu adevãrat... iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta urã pentru orice... si nu oricum.. acum o fac cu profesionalism.” Poate a glumit, m-am gândit pentru o clipã! Dar dacã a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: „Vremea rãzbunãrilor”. Asa sã fie oare? Asta ne dorim?
Ura fiind un sentiment al vieþii neîmplinite, dupã cum spunea un psiholog, filozof umanist german, nãscut la începutul secolului XX-lea, poate duce chiar la moarte si aceasta deoarece stãrile sufletesti sunt cele care ne îmbolnãvesc trupul. De ce sã nu ne trãim viaþa în iubire, în dãruire desãvârsitã, asa cum ne învaþã Hristos? De ce nu-i urmãm sfaturile si de ce lãsãm ca rãul sã ne distrugã încetul cu încetul; de ce ne alegem drumul spre o moarte vesnicã? Religia cuprinde aceste învãtãturi, dar pe bunã dreptate se întreba Benjamin Franklin: „Dacã oamenii sunt atât de rãi având o religie, cum ar fi dacã nu ar avea-o?” Rãul trebuie evitat în viatã, nicidecum „învãtat”, întrucât el se opune binelui; natura noastrã umanã intrã în contradictie cu rãul care nu face altceva decât sã ne provoace o stare de inconfort, putând ajunge la disperare, revoltã și chiar moarte.
Carl Gustav Jung, în cartea sa „Puterea sufletului”, ne avertizeazã asupra faptului cã privelistea urâtului suscitã urâtul în suflet: „E netãgãduit faptul cã rãutatea celuilalt devine neîntârziat propria ta rãutate, cãci rãul trezeste rãul din propriul tãu suflet”. Dar, este tot atât de adevãrat cã ura îsi gãseste uneori motivaþii, așa zise raþionale, fãrã sã ne dãm seama cã ea ajunge în „imediata vecinãtate a rãului”.
Adusã problema în vremurile pe care le trãim, ura a cuprins cu fervoare societatea româneascã încã de pe vremea comunismului; cei care am trãit în acea perioadã am cunoscut „ura de clasã”, consideratã de comuniști „combustibilul motorului progresului”. Ura ne-a fost inoculatã și de atunci sufletele unora a fost schilodite. Prin diferite metode sadice a fost ucisã intelectualitatea româneascã, au fost uciși oamenii deveniti incomozi societãtii instaurate; se spãlau creiere, se dorea un om nou care, de fapt, a apãrut ceva mai târziu, în vremurile post-comuniste, nãscut din urã și rãzbunare, moștenitor al certificatului de om al urii și al rãzbunãrii. Nimic nu-i mai face plãcere, îl deranjeazã totul, i se pare cã toti se opun idealurilor sale de purã materialitate, pentru el vointa înseamnã în primul rând dorinta de putere și luptã cu arme care rãnesc și ucid oamenii corecti, blânzi, sensibili, nevinovati. Lev Tolstoi considera cã rãul vine din faptul cã oamenii își închipuie cã sunt împrejurãri în care se pot purta cu semenii lor fãrã iubire. Foarte adevãrat!
Întrebat Pãrintele Galeriu în ce constã mai precis rãul?, acesta a rãspuns: „S-a spus cã este o stare și nu un principiu sau substantã. O stare a vointei pervertite. Sfântul Vasile cel Mare definește rãul ca o înstrãinare de Dumnezeu. Cum s-a produs înstrãinarea? Prin ispita adorãrii de sine, prin strãlucirea eului. Fiecare când gândim acum parcã intuim ceva din aceastã conștiintã de sine a existentei proprii, un fel de a fi al încântãrii. Deci Lucifer cade în aceastã adorare de sine, fãcând din eul lui o realitate existentã prin sine…” Întelegem cum ideologia marxistã, strãinã de Dumnezeu a dorit sã producã acel om nou!
Cred cã lumea de astãzi, are nevoie de un idealism care sã-i redestepte constiinþa legãturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioarã a spiritelor, cea care conduce destinele realitãþii vãzute si nevãzute. Prea ne-am obisnuit a privi numai pe orizontalã si a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viaþa spiritualã, a aruncat, dupã spusele lui Alexis Carrel – chirurg si biolog francez –, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicinã în 1912, o „cortinã” între fenomenele materiale si cele spirituale, între vizibil si invizibil, între om si Dumnezeu. Cãci, știut este, cã tot ce se petrece în minþile noastre vine din sufletele noastre, de aceea trebuie sã îngrijim de suflet, dacã vrem sã ne fie în bunã stare trupul.
Apartinem cu totii societãtii în care trãim, dar gândim diferit și ne manifestãm diferit, fiecare dupã pornirile naturale ale sufletului sãu, și atunci este normal sã existe și oameni cãrora orice nedreptate sã le trezeascã în suflete nemultumirea, revolta, sã fie înclinaþi spre a lua o atitudine moralã sau imoralã. Sinele lor nu se aflã în deplin acord cu ceva, cu cineva, încep sã urascã pentru cã acesta este impulsul inimii, un impuls puternic și care poate fi la fel de puternic ca cel pe care-l pot avea pentru iubire. Ura poate începe lent cu blazare, dispreþ, judecatã strâmbã, bârfã, invidie, gelozie sau chiar discriminare. Uneori toate aceste stãri trec neobservate, ca „boli mai usoare, dar netratate” (spune frumos cineva), cu timpul ele se agraveazã, se cronicizeazã si omul nu mai poate fi vindecat; el este stãpânit de orgoliu, lãcomie, de rãutate și urã, contaminând pe cei din jurul sãu. Iatã de ce aceste „mici pãcate” nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie luate în seamã dintr-un început și aflatã cauza care le provoacã. Efect-cauzã, cauzã-efect!
Marcu Ascetul, admirator al Sfântului Ioan Gurã de Aur, ne îndemnã: „Luptã-te cu rãul în prima fazã, si nu-þi zice: el nu va birui în mine! Pe mãsurã ce tu te antrenezi, esti deja învins.”
Începi sã urãști de cele mai multe ori atunci când ti se face o nedreptate, pentru cã ura este produsul unei vieþi rãnite. Când ne sunt trãdate speranþele, începem sã urâm trãdarea si trãdãtorii. Iar când se face dreptate din timp, ura dispare. Este binele care îi ia locul și odatã cu dreptatea dobânditã, iubirea și speranþa lumineazã sufletul nostru, întunericul dispare. Dar pentru a se face dreptate, este nevoie de curaj, de luptã. Aceastã luptã se dã în interiorul nostru, apoi în exterior. Cel mai nobil mijloc de luptã în exterior este cel al dialogului dus cu bun simþ, gãsirea unui factor comun al discutiei, raþiunea în felul acesta stãpânind pornirile sãlbatice, animalice. La ce ne poate folosi agresivitatea animalicã? Socrate spunea: „Între a face rãu cuiva si a-i face o nedreptate, nu e nici o deosebire. Nu trebuie sã rãspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rãu cu rãu, orice þi-ar face cineva.” Da, dar pe cel care a gresit nu trebuie sã-l ajutãm sã vadã greseala? Oare nu trebuie sã cãutãm rãdãcina greselii lui care ne afecteazã și pe noi, pentru a aplana o nedreptate, un rãu? Pentru ca rãul sã nu continue a exista, ar trebui sã se tinã seamã de legile dumnezeiești și cele omenești, adicã de cele morale și cele juridice, iar acestea din urmã ar trebui bine întocmite, bine cunoscute și respectate, pentru ca societatea sã funcþioneze pe principii sãnãtoase. Pentru filozoful Spinoza, a avea acces la ele, trebuie folositã ratiunea, care „ne conduce inevitabil la perceperea adevãrului și a greșelii”.
În legile bisericești sunt cuprinse Poruncile, iar Porunca dragostei cere creștinului sã dezrãdãcineze din suflet sãu orice urmã de mânie și de urã fatã de semen și sã rãsplãteascã rãul cu binele. Apostolul Pavel spunea cã legea moralã e înscrisã în inima omului; Dumnezeu ne-a înzestrat cu constiinþã, lãsându-ne libertatea învãtãrii cunoasterii a ceea ce-i bine si a ceea ce este rãu. Psihologii merg pe cãile lor de investigare: Carl Gustav Jung ajunge la concluzia cã anumite categorii ale gândirii ne sunt date aprioric, adicã înaintea oricãrei experiente de viatã, ele ivindu-se simultan cu primul act de gândire.
Ca în orice activitate din aceastã viatã, este necesar a se acþiona cu curaj si demnitate în cãutarea greșelilor și îndepãrtarea rãului. Lipsa curajului duce la suferinþã și la întreþinerea ei; se știe doar cã oamenii lipsiþi de curaj, oamenii lasi, se târãsc toatã viaþa, ca viermii pe pãmânt; iar când acþionãm, sã ne ferim de a ne folosi de legea Talionului (dinte pentru dinte) care este, cu sigurantã, dreptatea celor nedrepþi, rãzbunarea care fericește doar pentru o clipã. Unii spun cã suntem oameni si trebuie sã admitem cã suntem imperfecþi, deci ar trebui sã fim toleranti... Da, dar cât de imperfecþi suntem si cum ne afecteazã aceste imperfecþiuni, conteazã! Chiar dacã nu am fãcut nici o faptã rea, ne putem simþi responsabili de rãul din jurul nostru. Si cu cât suntem mai indiferenþi în faþa rãului, cu atât suntem mai departe de prezenþa binelui în viaþa noastrã.
De multe ori tergiversãm interventiile, deciziile, lamentãm sau chiar nu luãm în seamã oamenii care aduc nepãsarea, golãnia, mârlãnia, necinstea în viaþa noastrã de toate zilele și nu luãm în seamã nici pericolul declinului societãþii în care trãim sau, începem sã-i judecãm târziu, de multe ori în lipsã, atunci când ei nu mai sunt printre noi, spre a ne aduce argumentele lor, a-și ispãși pãcatele. Si resemnaþi, spunem: „Dumnezeu sã-i ierte!” Este bine cã invocãm aceastã iertare crestineascã pentru cei care ne-au fãcut și ne fac viaþa un iad, dar de ce sã nu luãm atitudine atunci când ei sunt printre noi si când se mai pot mântui, iar noi sã îndreptãm lucrurile, sã putem rãsufla usuraþi cã s-a fãcut dreptate la timp si sã mergem cu curaj si speranþã înainte în aceastã viaþã? Unii cred cã sentimentul acesta al urii apãrã uneori societatea de distrugere prin exacerbarea anumitor instincte, ura fiind consideratã în acest caz, ca o luptã pentru dreptate, pentru apãrarea celor „sfinte” dobândite de-a lungul generaþiilor. Poate au dreptate!? Dar aceastã luptã nu o putem duce cu armele binelui? Cu sigurantã nu avem dreptul sã dormim! „Desteaptã-te române!” sã ne fie mereu în minte.
În cartea: „România încotro” Gheorghe Popa ne vorbeste despre inegalitãþi, contradicþii si nedreptãþi, sugerându-ne a le limita prin dreptate socialã, prin legi bine stabilite. Dar pentru aceasta trebuie sã existe, ne spune, „un anumit nivel general de spirit civic si responsabilitate socialã”, adicã sã existe procesul educativ, si propune ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acþiune si comandã, sã fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional si politic”, în mod contrar, deteriorarea socialã poate sã înceapã si sã se dezvolte „de la cap” si dã exemplu corupþia. Heinrich Heine spunea clar și fãrã echivoc: „O naþiune nu poate fi regeneratã dacã regimul ei nu dovedeste o înaltã forþã moralã”.
Și ne mai întrebãm cum a ajuns omenirea la atâta urã? De ce ura pare sã domine astãzi societatea româneascã? Trebuie sã remarcãm cã Alegerile recente din România si Criza economicã au la bazã criza moralã prin care trece Romania si motivul principal este acela cã nu am judecat suficient, nu ne-am limpezit mintile si am neglijat trecutul. Unora le-a fost teamã cã îsi pierd posturile, alþii averile dobândite ilicit si astfel au fãcut tot posibilul sã ignore sau chiar sã îngroape trecutul. Noroc de scriitorii, istoricii si jurnalistii care nu s-au lãsat intimidaþi si cu mult curaj au fãcut dezvãluiri (dar nu suficiente!), pentru a lãsa o frescã a vieþii în comunism, si a celei post comuniste. Și în al doilea rând, ne-am obișnuit sã dãm în cap elitelor, de la care am putea învãta ce fel de atitudine sã adoptãm în fata unor situatii, de crizã moralã.
Este tot atât de adevãrat cã pentru unii, ura constituie o adevãratã plãcere, o hranã a sufletului. Romanticul poet englez George Gordon Byron spunea cã „oamenii iubesc în pripã, dar urãsc linistit pânã la moarte”. Și-atunci, sã fim buni, iubitori sau sã urâm? Sã alegem a trãi cu iubire, sau cu urã si rãzbunare? Pitagora, considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai antichitãtii grecești spunea de pe atunci cã viata cumpãtatã, în slujba binelui și a dreptãtii, trebuie sã stea la baza alcãtuirii politice a unui stat.
Din Scripturã aflãm cã Dumnezeu este plin de bunãtate, Dumnezeu este iubire! El fiind sursa bunãtãþii, bunãtatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea si împãrtãsirea caracterului lui Hristos în noi, pe care o face Duhul Sfânt. „Cine se scãldã în sfera bunãtãþii, a iubirii mãcar pentru câteva clipe, simte o stare de fericire, de mulþumire, de linistire…” Cu toþii am simþit bunãtatea, iubirea, am simþit cum aceste stãri înalþã spiritul uman. Dar pentru a atinge acest punct, este necesar sã ducem o luptã cu noi însine si cu cei care ne violeazã comportamentul moral cu un tupeu nemaipomenit si cu ignorarea normelor religios-morale dar și a celor juridice; sã avem în vedere totodatã armonia care existã între bunãtate, iubire si dreptate, din gesturile lui Iisus Hristos care a plâns pentru oameni, a murit pentru noi, dar tot El a luat biciul în Templu si nu a ezitat sã-i numeascã pe unii ,,morminte vãruite”. Si… sã acceptãm lipsa contradicþiei între bunãtate si pedepsirea onestã a rãului, pentru cã ,,Domnul este bun si drept”, iar acestea douã se gãsesc într-o perfectã armonie în natura divinã: ,,Dreptatea si pacea se sãrutã” (Psalm 85.10b).
Pr. Prof. dr. Nicolae V. Durã vorbind despre Normele juridice și Normele religios-morale într-o carte a sa, aratã cã „legãtura osmoticã între drept și moralã, între ce este drept și ce este bine (bun), între drept și religie etc. este adeveritã nu numai de realitatea istoricã a vietii umane, de ieri și de azi, cât și de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci și concluzia fireascã: nu trebuie sã existe drept fãrã moralã, fãrã afirmarea principiilor unei morale umaniste, sãnãtoase, care sã aibã întotdeauna în vedere binele, dreptatea și echitatea, valori scumpe umanismului…”
Îmi amintesc, da, mergeam pe drum... Fusese ultimul drum fãcut în tara mea… Era seara unui anotimp care-și dezbrãcase frumusetea, arãtându-și goliciunea stranie... Strada avea trotuarele înguste, mașinile parcate înghesuit, nereglementar, îngustând și mai mult aspectul strãzii, arborii desfrunziti, cu crengile ciunge, trunchiurile rãsucite, totul dând impresia de boalã, de sfârșit de viatã... Și fulgii albi cãdeau din cer ca o compensatie a urâtului din preajmã... Ningea în acea lunã a iernii… Era haosul ninsorii, asemeni haosului din inimile semenilor, iar dupã acest haos se poate asterne un strat minunat, unitar de zãpadã, îmi spuneam… Comuniunea fulgilor, a inimilor noastre... Dreptatea, binele, armonia în care trebuie sã ajungem sã trãim, cãci știut este cã numai ea adunã, pe când discordia, ura, nu fac altceva decât sã dezbine. O luminã se aprindea în mintea mea obositã: Un crestin nu trebuie sã-si piardã speranþa... Emil Cioran o numea „astrul inimii”! În „Jurnalul de idei”, Constantin Noica exprima poematic: „În mitul Pandorei rãmâne speranþa, ca ultim demers uman, cel mai adânc. În fundul cutiei Pandorei este tresãrirea la viaþã, o pâlpâire, o palpitaþie.” Și-n fata ochilor îmi apãrea figura severã și totodatã blândã, privirea pãtrunzãtoare a lui Octavian Paler, rostind convingãtor: „Speranta se organizeazã, nu se așteaptã!”
Raleigh/ USA
Vavila Popovici - „Articole si eseuri” – vol. I,
|
Vavila Popovici 8/27/2018 |
Contact: |
|
|
