Al nostru ... Eminescu,
"Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Cand a noptii intunerec-instelatul rege maur-
Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc,
Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cand in straturi luminoase basmele copile cresc."
Deschideri eminesciene dincolo de care nici macar presupunerile nu mai sunt necesare, chemari venite dintr-o lume catre care ne-a invatat sa tindem dar in care evident n-avem nici stiinta si nici puterea sa intram si stam ca saracul la portile inalte penduland intre dorinte.
Suna naiv?
Cu intentie!
Se STA la poarta genialitatii, se asteapta reverentios.
Pe urma daca ai noroc intri!
Toti am intrat ! Sa zicem! Ne fataim incolo si in coace cu dezinvoltura cunoscatorului, Eminescu a al nostru il sarbatorim de atata amar de vreme, 15 ianuarie e data memorabila a romanului si ne place, ne incalzeste un sentiment de rezistenta in timp, ne linisteste nesiguranta suiperficialului de care ne temem la disperare, ne salveaza!
Imi place ideea! Cunoscatori sau nu am invatat sa-l stim:
"Mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri
Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,
Unde sfintii se preambla in lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos"
Tocmai de aceea "Memento Mori".
Materializare hieratica a ceea ce constitue lumea eminesciana, univers filtrat de chemarile nordice, mister asiatic, reverberatii metafizice, spleen.
Ce altceva ar fi sistematica trimitere in timp, timpul ca rezonanta a lumii care-a fost, penetrarea spatiala dincolo de intelegerea vulgara si mai apoi coborarea in ograda imediata, pasirea pe carari inguste, stivuirea sub florile de tei, tremuratul ideatic al apelor ascunse, dorul ca suflare venita din adancuri ?
N-am de gand sa analizez didactic, nici nu stiu daca mai sunt in stare, ceea ce incerc este recontactarea cu poezia din care noi am iesit, ne-am definit cu toate pacatoseniile, ingustimile de gandire in care ne zbatem chir daca recunoastem sau nu.
Stim "Scrisorile", stim "Luceafarul", stim "Sara pe deal "si "Somnoroase pasarele" si mai stim ca postumele nu sunt tocmai creatia forte a poetului.
Si ce altceva mai stim?
Sa vedem:
Calinescu se poticneste in interpretarea poemului acesta, uitat de Maiorescu, vreau sa cred, se sufoca in fata imaginilor demiurgice, le considera cand"nemaipomenite" cand "bucolice", momentele istorice apar "spectrale" si uneori chiar"bombastic(e) si desirat(e).
Nu ma mira!
Si n-ajunge!
Atractia istoriei este la Eminescu primordiala si vitala, dar dispozitiunea romantica a interpretarii lumii metamorfozeaza logicul, il transpune in sferele eclectice ale misterului primordial si cum manuirea verbului este cheia deschiderii pe care o numim EMINESCU asistam la panorama "desertaciunilor" umane de pe trepte pe care le-a urcat, evident, singur.
"Cand posomoratul basmu- vechea secolilor straja-
Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta-nalta de la templul unde secolii se torc-
Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele,
Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,
Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc"
"Si privesc...."
E o incursiune poetica de proportii ,"oceane de popoare" marsaluiesc inegal, fara putinta de oprire, urca si coboara treptele invatarii si in ultima instanta platesc tributul finalizarii: solide, imuabile ca piramdele, fragile si efemere ca nisipurile desertului.
Imaginile, metafora sunt pe masura momentului :
"-eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara,
Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara-
Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!"
Magie poetica dimensionata de subtilitatile geniului pentru care fiecare treapta a trairii trace dincolo de intelegerea imediata, ea se consuma intr-o dezbatere continua fara oprire in a defini ceea ce suntem, cine suntem, de unde aceasta putere de desfasurare pe dimensiuni inegale umilei noastre prezente, temporal umila .
Cioran zice undeva vorbind despre Beethowen:"Profunzimea muzicii beethoweniene se manifesta in acest fenomen al revelatiei nulitatii noastre.......cine nu s-a simtit nul, vid sau aproximativ fata de frenezia beethoweniana, n-a inteles nimic .."
Si cum imi iau permisiunea sa parafrazez : cine nu se simte "nul, vid" citind versurile eminesciene..."n-a simtit nimic" si mai ales n-a trait nimic:
"Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteasca
Tunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca,
Sa se stinga...Stele-nceruri tremurand sa cada jos;
Raur'le sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunza
Si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze
Galbene, uscate, ceru-nalt sa-si cearna jos.
.................................................................
Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie,
Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustie
Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta?
-Nimic!!"
|
Maria Cecilia Nicu - Toronto 1/14/2005 |
Contact: |
|
|
