Sublinieri in Decembrie
Pasiunea mea pentru istore s-a diluat considerabil si nu sunt sigura ca anii sunt de vina, gustul amar al ambiguitatii vine spre mine de fiecare data cand incerc sa-mi "revin" si sa ma re "cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine".
Nu mai merge!
Intai pentru ca "visarile dulci si senine" sunt "numai" metafora geniala eminesciana si atat. Implicatia istoriei in perfectiune e pur si simplu accidentala, genialitatea copleseste, invalue si in ultima instanta, anuleaza vulgarul realitatii din care istoria se naste.
Mai apoi, pentru ca istoria ni se dezvaluie preferential, pe sarite, constanta e numai un mijloc de comunicare in "viteza" asa ca golurile, pauzele, salturile sa ramana invizibile sau aproape .
Si mai apoi, pentru ca orbecaind prin confuzia pe care conventional o numim istorie ne descoperim umili chiar si atunci cand intelegem si deci stim.
E DECEMBRIE !
O furie patriotica ma tine treaza timp de trei zile la sapte mii de km. distanta, incremenita in ne-ntelegere, uimire, spaima, credinta, speranta si mai ales intr-o uriasa uluiala : E POSIBIL ?
Nu ma refer la Ceausescu, caderea e un moment posibil, "nimic nou sub soare", destramarea , desirarea unei lucraturi diabolic strecurata in constiinta noastra, topirea indestructibilului, lichefierea "otelului" in care ne "calise" farsa ideologiei proletare devin POSIBILE si noi stam "TALL" cum n-am facut-o prea des in istoria aia de care eu m-am departat fara regrete.
Istoria cere distanta, in timp, detasarea temporala ii da substanta (am mai spus asta undeva ) ca o credem sau nu e alta poveste, dar imediatul e falsifcat de privirea "sub lupa", distorsionarea analitica tradeaza amploarea, aproape fiind banalizam, introducem in ritmul cotidian ceea ce ar trebui sa devina efiegie .
22 Decembrie este efigie.
22 Decembrie ar trebui sa fie ziua Nationala a Romaniei.
Pentru prima data in istorie ne-am inclus cu bunastiinta in istoria lumii, am deschis poarta ograzii si am iesit la drumul mare, sigur ca fara sa stim prea bine ce facem dar cu indrasneala novicelui avem sanse.
Exagerez?
Stiu eu?
Recapitulez momentele majore ale istoriei noastre cu insistenta curiozitatii inraite si indiferent de semnificatia lor ma izbesc de cercul inchis al localului, al lumii asezate intre barierele posibilitatilor ingradite, ma plimb in spatiul "mioritic" limitat cu sau voie si chiar cu un Mihai sau Stefan ne oprim in lumea noastra, nu trecem pragul.
Am incercat de cateva ori, aducem domn strain, il facem rege, ne zbatem pentru oarecare independenta, intram chiar in valtoarea catastrofala a razboaielor mari si daca dupa primul avem un respiro cel de al doilea ne "pune la pamant" , asa cum am crezut , pentru totdeauna.
Au trecut cincisprezece ani de cand baietii au calarit tancurile pe strazile Bucurestiului, de cand au infipt steagul gaurit pe temutul CC, de cand Piata Universitatii a vibrat sub chemarile sperantei, de cand ne uitam inca nauciti inapoi si ne intrebam cum am reusit noi, noi romanii astia rabdatori si cuminti in fata destinului, sa ne "punem invers" si sa aruncam cu susul in jos un aranjament ce parea solid atat de solid incat zidul Berlinului parea crescut acolo, "lumina de la rasarit" imposibil de a fi voalata si consistenta, indiferent cat de subreda, a ideologiei de clasa totdeauna victorioasa.
Avem merite!
De data asta, sunt convinsa, am "prins trenul", ne-am scuturat de indoieli, am inteles ca trebuie sa corectam aberatiile ultinilor 4o de ani , a ultimilor 2ooo de ani si mai ales, am inteles sa ne scuturam de pasivitatea asteptarii facile, ne-am examinat erorile, ne examinam erorile si mergem inainte, singurul lucru de care trebuie sa ne ferim este sa nu uitam sa aruncam din cand in cand cate o privire inapoi asa ca sa realimentam ceea ce am castigat, altfel nu suntem.
Ne-am inscris in istorie, nu in istoria aia locala de care suntem numai noi mandri ci in ISTORIE cu majuscule, vezi bine, intamplator, nimeni n-o sa mai spuna ca romanii nu exista.
|
Maria Cecilia Nicu - Toronto 12/20/2004 |
Contact: |
|
|
