Chapters, Indigo: Madeleine Thien:” Do not say we have nothing”
Thien este o scriitoare canadiana nascuta in Vancouver din parinti chinezi originari din Malaiezia si Hong Kong. In 2016 acest roman a fost nominalizat pentru Man Booker Prize, a primit the Governor General Literary Award for Fiction, iar autoarea a castigat the Giller Prize, oferit anual de Scotiabank. CBC a numit-o pe Thien “Noua Stea a Literaturii Canadiene”, iar Alice Munroe o considera o “scriitoare splendida”.
Romanul se deschide in Vancouver-ul zilelor noastre, unde Li-ling, alias Marie, traieste cu mama ei, numita simplu Ma. Aflam ca tatal ei, Jiang Kai le-a parasit de doua ori: odata cand le-a lasat in Canada si a plecat in Honk Kong, unde a plecat din viata, s-a sinucis la varsta de 39 de ani. Marie si mama ei vor primi o tanara vizitatoare din China, pe Ai-Ming, care a reusit sa scape de persecutie, dupa ce ca studenta in 1989,a participat la demonstratia studentilor din piata Tiananmen. Ai-Ming are in jur de 20 si cativa ani, in timp ce Marie este inca la 11-12 ani. Povestea lor de prietenie se formeaza cu incetul, in timp ce drama familiilor lor se dezvaluie. Jiang Kai, a fost pianist si elev la Conservatorul din Shanghai unde l-a intalnit pe tatal lui Marie, Sparrow, profesor de compozitie si muzician. Intre cei doi a existat o relatie tulbure, de atractie-prietenie-iubire, pana cand Revolutia Culturala a lui Mao va distruge totul. Sparrow este indepartat de la Conservator si obligat sa lucreze ca muncitor intr-o fabrica de produs radio-uri, in timp de Jiang Kai, se alatura Garzilor Rosii, se muta la Beijing si progreseaza pe scara sociala. Desi un tradator, nu l-a denuntat niciodata pe Sparrow. Prin anii 1960, China a fost rascolita de zelul comunistilor lui Mao Zedong, si Garzile Rosii au asaltat intelectuali, inclusiv muzicieni, pe care i-au acuzat ca admira muzica societatii vestice, considerata capitalista si deprivata.
Desi nu i s-a mai permis sa compuna sau sa interpreteze muzica clasica, in mintea si gandurile lui, Sparrow continua sa “asculte”, Bach, piesa lui preferata fiind Varatiunile Goldberg, in interpretarea lui Glen Gould.
Brutalitatea regimului Maoist megea pina la a expune oameni nevinovati sa participle la asa-zisele sesiuni de purificare, sau auto-denuntare, cand acuzatul era umilit in public, ca sa isi confeseze “greselile”. Directorul Conservatorului din Shanghai, He Luting, a fost tarat in fata camerelor de televiziune, fiind “vinovat” de pasiunea pentru Debussy! Dar el, nu s-a lasat umilit, si a strigat:”Sa va fie rusine!”. Astazi sala de concert a Conservatorului ii poarta numele, ca recunostiinta pentru curajul si demnitatea lui.
Romanul ne poarta inapoi in timp, la ororile pe care “Marele Salt Inainte” le-a provocat. Tineri intelectuali au fost supusi la re-educare prin munca silnica in mine, pe ferme, sau fabrici. Unii considerati burghezi inraiti au fost pusi in inchisori sau executati. Cam 2.5 milioane de chinezi au fost torturati, aproape 3 milioane s-au sinucis, si aproximativ 30 de milioane au murit de foame.
Thien ne prezinta saga a doua familii intinsa pe mai multe generatii. Bunicul Ba Lute este casatorit cu Big Mother Knife, iar fiul lor Sparrow, o va avea pe Ai Ming. Sora mai tanara a lui Big Mother, Swirl, este izolata intr-un lagar de munca fortata timp de 6 ani, si in cele din urma isi va reintalni sotul, pe Wen the Dreamer, un poet. Fiica lor Zhuli, crescuta de bunici, va deveni o promitatoare violonista la Conservatorul din Shanghai. Zhuli se sinucide prin spinzurare. Este impresionanta imensa tulburarea sufleteasca care o copleseste pe Zhuli, iar moartea ei ne doare pina la lacrimi.
Ceea ce uneste toate personajele este Muzica. De la compozitor la pianisti sau doar cantareti-itineranti prin tea-houses, toata familia si prietenii lor se intalnesc pe marea scena a Muzicii. Cand Zhuli canta la vioara, era ca si cum notele se pierdeau si doar sunetul ramine. Sparrow nu va termina Simfonia nr. 3, pe care este nevoit sa o ascunda. Desi ne vine greu sa credem, comunistii lui Mao, au vazut Muzica ca pe “o distractie goala, care serveste doar burghezia”! Instrumentele muzicale au fost distruse, iar talentul muzical considerat o slabiciune morala.
Marie descopera printre lucrurile care au apartinut tatalui ei, asa zisa Carte a Insemnarilor, the Book of Records. Acest manuscris este copiat de mana, de la o generatie la alta, este ascuns in pereti sau pe sub podele, doar ca sa fie redescoperit si din nou copiat. Asta pentru ca ideogramele chineze sunt si o forma de caligrafie artistica, si o anumita ideograma poate avea mai multe semnificatii. Misterioasa carte are mai multe capitole, este etern-nefinisata, pentru ca urmatoarea si urmatoarea generatie sa poata adauga… este o mostenire si un instrument de comunicare totodata. Idea vine de la Sima Qian, Insemnari Istorice, manuscris completat in 91 A.D, si tinut ascuns mai multe generatii. Asta pentru ca a scrie Istorie in China a fost si este o ocupatie periculoasa!
De o mare sensibilitate, stilul narativ da uneori impresia ca ar traduce din Cantoneza, ceea ce adauga un aer de autencitate.
“Cum poate fi Muzica ilegala?” se intreaba cu candoare copilul Marie.
In Piata Tiananmen, fotografia lui Mao ne zambeste inca de pe Poarta Pacii Celeste.
|
Dr. Diana Laza / Toronto 12/20/2017 |
Contact: |
|
|
