Mircea Scarlat a scris si „Istoria poeziei românești”
la 18 decembrie se împlinesc treizeci de ani de la trecerea în neființă a lui Mircea Scarlat la vârsta de doar 36 de ani
Citeam undeva că literații nu se prea bucură de aprecierea și recunoștința posterității, mai ales dacă, în timpul vieții, au avut un comportament de o modestie excesivă, de o rară delicatețe și sensibilitate, de răbdare și echilibru, de înțelepciune și calm, fără a-și exhiba cu ostentație inteligența superioară, nivelul de cultură aproape exhaustiv în domeniul literelor, evitând polemica ori lauda de sine. Un astfel de om, rămas în amintirea celor care l-au cunoscut și l-au apreciat ca pe unul „muncitor, ambițios, tenace, cum nu sunt mulți din generația lui” (Nicolae Manolescu) și care s-a bucurat de respectul celor din jur, pentru că a fost „un bărbat inteligent, sensibil, apreciat, stimat, erudit”, căruia nu-i plăcea „să vorbească mult, cu atât mai mult despre el” (Romulus Toma), a fost MIRCEA SCARLAT.
Au trecut trei decenii (fugit irreparabile tempus) de la dispariția sa în plină tinerețe și în deplină efervescență creatoare, într-un moment în care „timpul n-a mai avut răbdare” și l-a răpit din mijlocul familiei, al prietenilor și al colegilor, răpus de boală într-o zi nefastă de 18 decembrie 1987.
Născut la 10 aprilie 1951, în Cervenia teleormăneană, și-a petrecut copilăria în sânul unei familii de intelectuali (Marcel, tatăl, era biolog, iar mama, Melania, profesoară), fericiți că au un copil sănătos, bun, ordonat, meticulos, pasionat de lectură, filatelie și desen, căruia i s-au asigurat condiții excelente pentru a-i împlini dorința de studiu, mai ales în domeniul literaturii. Ca elev al actualei Școli „Mihai Viteazul” (1962-1966) și al Colegiului Național „Al. I. Cuza” din Alexandria (1966-1970), a stârnit entuziasmul profesorilor săi prin pasiunea pentru literatură, istorie și limbi străine, pasiune pe care o va satisface cu asupra de măsură ca student la Filologie în Universitatea din București (1970-1975). Aici este remarcat de profesorii săi, mai ales de academicianul de astăzi, Nicolae Manolescu, în amintirea căruia „avea exact însușirile trebuitoare ca să fie un istoric literar […] meticulos, neobosit în a scociorî prin arhive” și căruia „îi plăcea să frecventeze bibliotecile publice”, fiind „un client statornic al Bibliotecii Academiei”.
După terminarea studiilor universitare, Marcel Scarlat este profesor de limba franceză la actualul Colegiu Național „Al. D. Ghica” Alexandria (1975-1980), apoi are prilejul fericit de a-și potența și definitiva pregătirea intelectuală la Viena, cu o bursă „Herder”, primită la recomandarea academicianului Al. Rosetti, laureat al acestui premiu european.
Deși debutase publicistic, încă din perioada studenției, cu o cronică dramatică în revista „Viața studențească” și unul de critică („Integrarea poetică”) în revista „Amfiteatru” (1974) și colaborase la multe reviste de profil, debutul editorial se va petrece abia în timpul profesoratului (1976), cu studiul „Introducere în opera lui Miron Costin”, urmat, în doar 10 ani de alte șase volume.
Următorul, „Ion Barbu - poezie și deziderat” (1981), surprinde, cu deosebire, orientarea estetică a poetului, bazată pe conștiința fermă a propriei valori, urmărindu-și idealul artistic de perfecțiune poetică, reprezentant de seamă al modernismului și, deopotrivă, reformator ale acestuia prin promovarea intelectualizării poeziei în dauna afectivității, a confesiunii, prin încifrarea limbajului poetic și impersonalizarea lirismului, promotor al ermetismului, ca o nouă ipostază a curentului modernist interbelic.
Celelalte două volume sunt dedicate altor doi poeți, unul din perioada pașoptistă, ca reprezentant al romantismului românesc, Cezar Bolliac („Introducere în opera lui Cezar Bolliac”, 1985), celălalt al simbolismului interbelic, George Bacovia („George Bacovia. Nuanțări”, 1987), și acestea subliniind excepționala calitate a criticului de a aborda, prin comparație, analiză și sinteză, opera fiecăruia dintre cei doi reprezentanți ai unor epoci și ai unor orientări estetice atât de diferite.
Nu trebuie uitat nici volumul postum dedicat lui Ion Creangă („Posteritatea lui Creangă”, 1990), în care realizează o „critică a criticii” operei humuleșteanului, publicat prin grija fostului său profesor, Nicolae Manolescu, care îl și prefațează. Volumul surprinde și analizează punctele de vedere ale junimiștilor, mai ales al lui Titu Maiorescu, potrivit căruia scriitorul moldovean este exponentul țăranului român, idee reluată de G. Călinescu și de către aproape întreaga critică românească din toate timpurile. Meticulos, criticul trece în revistă aproape toate lucrările dedicate lui Ion Creangă, studiul său devenind un punct de plecare spre noi viziuni, căci opera humuleșteanului se pretează la noi lecturi și la noi nuanțări.
Fără a fi o capodoperă, chiar fără a se ridica la valoarea lucrărilor de critică și istorie literară, romanul „Un romantic întârziat”, un fel de roman-jurnal și, deopotrivă, un bildungsroman, de vreme ce urmărim evoluția eroului, un alter ego al autorului, de la copilărie, la adolescență, publicat postum (2002) prin grija poetului Romulus Toma, un admirator al autorului, care și-a făcut o profesiune de credință din a promova pe scriitorii teleormăneni atunci când se afla la conducerea forului județean de cultură, este rodul dorinței de a scrie a tânărului de 20 de ani, ca urmare a unui crez al său, acela de a trăi prin literatură: „Vreau să scriu. Sunt un încăpățânat. Visez să scriu și nu vreau să renunț la visul meu. Visul adolescenței mele. Vreau să scriu”.
Întrucât „pasiunea pentru istorie literară l-a distins în generația lui”, aceasta fiind o „vocație”, opera sa fundamentală rămâne „Istoria poeziei românești”, „unică și până la el, și după el” (Nicolae Manolescu), ale cărei prime trei volume au apărut în 1982, 1984 și 1986, al patrulea fiind publicat postum (1990), de către același profesor, pe baza manuscriselor și a dactilogramelor reconstituite de către soția sa, Dora Scarlat, căreia, de altfel îi și este dedicat, aceasta fiind „martorul cel mai implicat în istoria acestei «Istorii»”. A doua ediție a fost publicată de către scriitorul Florea Burtan (f.a.), promotor a tot ceea ce înseamnă literatură teleormăneană, un exemplar din această ediție fiindu-mi oferit, cu generozitate, de Domnul Marcel Scarlat, tatăl autorului, cu ocazia lansării unui număr dedicat lui Mircea Scarlat al revistei Colegiului Național „Al. I. Cuza”, cu prilejul comemorării a 55 de ani de la naștere.
Fără să analizăm opera de căpătâi a lui Mircea Scarlat, menționăm doar că autorul era conștient că „nu poți analiza, cu documentele pe masă, prea multe secole de poezie” și că „judecățile de valoare exprimate […] sunt discutabile”, căci, deși „pot incita, pot indica nivelul conștiinței literare la o anumită dată”, ele „nu-și vor depăși condiția de expresii ale unui moment istoric”, astfel că s-a hotărât „a analiza operele în contextul convențiilor poetice ilustrate și prin prisma criteriului poetic al vremii în care au apărut creațiile”, considerând că „alegerea metodei istorice ca mijloc de ordonare a materialului” este cea mai indicată întreprinderii sale, iar „libertatea criticului este limitată de convențiile literare existente”, promovând, în cercetarea sa, relația „semnificant-semnificat”, aceasta „constituind unul dintre indicii criteriului poeticului în vârste succesive ale poeziei noastre” (Prolog).
Fiecare volum cuprinde câte două „Cărți”, cel dintâi debutând cu un „Prolog”, o adevărată profesiune de credință a autorului, căci s-a hotărât „să interpreteze” fenomenul poetic printr-o îmbinare fericită a „criteriului istoric cu cel estetic”, întrucât „imparțialitatea” criticului „înseamnă refuzul oricărui criteriu exterior” istoriei și criticii literare. El evaluează ceea ce a crezut că poate fi încadrat în genul liric, începând de la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când autorii foloseau „ornarea discursului” ca „strategie retorică fundamentală”, continuând cu reprezentanții romantismului românesc, ale căror creații au contribuit la constituirea unui „climat poetic capabil să favorizeze o normală obiectivare a latențelor poetice naționale” prin faptul că poezia devine „primul gen literar autonomizat în cadrul literaturii române”. Volumul al II-lea se ocupă de opera lui Mihai Eminescu, „reperul fundamental în dezvoltarea literaturii române”, de eminescianism, apoi de simbolism și de principalii reprezentanți ai acestei orientări estetice. Volumul al III-lea este dedicat avangardismului (sub denumirea lui se petrece „radicalizarea manifestărilor reformatoare”) și de modernismul interbelic, acordând câte un capitol aparte lui Arghezi, Blaga, Barbu, „clasicii necontestați ai modernismului poetic românesc”.
Volumul al IV-lea, publicat cu ajutorul lui Nicolae Manolescu, semnatarul unui „Argument”, cuprinde un capitol (aproape terminat) dedicat tradiționalismului și un „Proiect” din care reiese intenția de a se ocupa de lirica postbelică, 13 articole publicate în reviste, referitoare la poezie („în majoritate, actuală”), 5 prefețe și postfețe, un „Dicționar al poeților români” (până la 1800), publicat postum într-un almanah literar (1988).
Articolele, studiile monografice, antologiile realizate, dar, mai ales,„Istoria poeziei românești” reflectă maturitatea unuia dintre istoricii și criticii generației tinere din a doua jumătate a secolului al XX-lea, caracterizat prin tenacitatea, ambiția și conștiința artistică a unui spirit elevat și o uimitoare putere de muncă în asimilarea și structurarea unui volum enorm de informații într-o lucrare esențială în domeniu. Criticul era convins de utilitatea lucrării, căci „va folosi celor ce se vor aventura, în viitor, spre aceleași tărâmuri”, urmărind asigurarea unei „funcționalități practice” și având în vedere principiul potrivit căruia „menirea criticului nu este de a spori taina poeziei, ci de a o dezlega”.
Încă din timpul vieții, Mircea Scarlat s-a bucurat de referințe critice favorabile, atât la nivel național, cât și de cele ale unor publiciști teleormăneni care, fie că au glosat în ziarele și revistele locale pe marginea unor lucrări ale sale (Ion Moraru, Alexandru Mardale, Nedelea Tiu, Gheorghe Filip, Ion Lazăr, Iulian Rădulescu ori Stan V. Cristea), fie i-au dedicat spații generoase în dicționare de profil (Ion Al. Stănescu, „Dicționar al oamenilor de cultură, artă și știință din județul Teleorman”-1993, Stan V. Cristea, „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic”-1996), fie au analizat diverse aspecte din „Istoria poeziei românești”, precum Ștefan Vida Marinescu („Eminescu–supraTemă cu variațiuni”, 2007), fără a uita volumul, „nostalgic și romantic, cald, consacrat figurii acestui tânăr intelectual teleormănean”, publicat de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu și Romulus Toma („Mircea Scarlat, In memoriam, 2000), cartea având „rostul și rolul ei în contextul restituirii și valorificării unor amintiri și personalități, unei restrânse […] memorialistici și unor contribuții cu ecouri benefice întru cunoașterea unor oameni de cultură contemporani”, cum spune un alt critic de valoare, Ștefan Vida Marinescu („Re-întregirea Familiei”, 2009).
Cert este că, deși au trecut trei decenii de la trecerea sa în neființă, Mircea Scarlat „și-a câștigat nemurirea rămânând un etern prezent” (Romulus Toma), fiind unul dintre cei mai talentați critici și istorici literari ai secolului al XX-lea (și nu numai) aparținând meleagurilor teleormănene.
pt Observatorul / Nicolae Dina
|
Nicolae Dina 12/14/2017 |
Contact: |
|
|
