Imagini de iarnă
Primii fulgi de zăpadă, născuţi din îmbrăţişarea rece a lunii decembrie, îşi fac piruetele deasupra tufişurilor adormite de trandafiri... Stau în faţa ferestrei, plină de acea admiraţie ce mă cuprinde mereu la sosirea lor. Învăluită încă în lumea viselor, simt cum se trezeşte copilul din mine. Reapar dintr-un adânc palpabil dorinţele, amintirile, conştientizând istoria iernilor trecute. În farmecul plutitor se găsesc imaginile plimbărilor cu săniuţa. Mă văd înfofolită, cu un manşon de blană atârnat de gât, încălzindu-mi mâinile în moliciunea plăcută. Şoşonii negri de cauciuc, având mici butoni negri –asemeni nasului umed al unui câine pierdut pe strada rece – , sunt traşi peste pantofii de lac şi mă apără de umezeală. Râzând de plăcere, urmăresc paşii tatălui meu, înfundaţi în zăpada ce acoperă pavajul străzii. Şi el îşi apără pantofii de piele cu galoşi. Mă trage cu putere peste suprafaţa devenită alunecoasă.
Sfoara s-a întins între noi, despărţindu-ne şi unindu-ne totodată. Ca şi toate firele vieţii... îmi spun acum, în timp ce privesc spre telefonul ce sună. Vocea soseşte din atmosfera străzilor roase de timp ale Braşovului, continuând în mod firesc o conversaţie întreruptă de curând. Câteva minute mai târziu, îmi beau cafeluţa cu un prieten din Timişoara, privindu-ne surâzând pe Skype. Îmi trimite imaginile unei Timişoare în plină sărbătoare. Piaţa Operei pare aprinsă de flăcările jocurilor de artificii.
Tarabele deschise îmbie trecătorii cu bunătăţile din ajunul sărbătorilor. Această primă duminică de decembrie se anunţă, în ciuda zăpezii, plină de căldură...
Şi în localităţile din Germania s-au deschis târgurile de Crăciun. Serile sunt inundate de lumină, copiii ţin în mână fructe înmuiate în ciocolată, se bea vin fiert, aromatizat cu scorţişoară, cuişoare şi felii de portocale. Pe sobe mici de tablă se prăjesc castanele. Parfumul lor se amestecă cu cel al turtei dulce, al cârnaţilor şi al migdalelor caramelizate. În aer se ciocnesc, pentru a se împrăştia din nou, o multitudine de cântece tradiţionale. Pieţele sunt acum viu colorate şi arhipline. Cea din Mainz se găseşte într-un pătrat de un colorit medieval fermecător, aflându-se sub ocrotirea unei catedrale impozante, ridicate timp de 20 de ani, la dorinţa arhiepiscopului Willigis. Acesta ridicase aproape concomitent, în anul 990, pe dealul cel mai înalt al oraşului Mainz, şi biserica Sankt Stephan.
Primise această însărcinare de la împărăteasa Theophanu, văduva şi urmaşa lui Otto al II-lea, care murise, bolnav de malarie, la 7 decembrie 983. Intenţia arhiepiscopului era să realizeze aici centrul religios al imperiului, o “coroană” spirituală. Willigis a ales în mod conştient şi numele bisericii, Stephan Însemnând, în limba greacă veche, coroană. Da, biserica Sankt Stephan din Mainz avea menirea de a deveni ceva cu totul şi cu totul deosebit. Nici bombardamentul din 27 februarie 1945 nu a distrus întregul ansamblu. După război edificiul a fost din nou reclădit, împreună cu centrul istoric al oraşului.
Nemurirea şi acea aureolă aparte, care o caracterizează, i-au fost însă dăruite de două personalităţi mari: un prelat şi un om al artei. Biserica Sankt Stephan a devenit absolut unică în Germania, datorită celor nouă vitralii create de Marc Chagall. Este cunoscut faptul că maestrul, după cel de-al doilea război mondial, a refuzat să creeze lucrări de artă în Germania. De data aceasta, însă, Chagall nu a proiectat doar ferestrele, ci le-a realizat personal, lucrând la ele, din anul 1978, până la moartea sa, survenită în 1985.
Ce a reuşit să-l determine să-şi schimbe părerea?
O întâlnire inedită, pe drumurile surprinzătoare ale soartei, a devenit izvorul unei prietenii adânci, a făcut posibilă renaşterea simbolurilor de înţelegere între poporul evreu şi poporul german.
O întâmplare, care dacă n-ar fi adevărată, ar intra în antologia anecdotelor.
Ţi-o povestesc acum, într-un glas şoptit, în această breşă a anului ce respiră poveşti...
Mă revăd în oglinda timpului oprit...
Monsignore Klaus Mayer mă chemase în biroul său. Acum stau aşezată în faţa lui şi îl ascult povestindu-mi cum s-a dus personal la Marc Chagall, pentru a-l ruga să vină la Mainz. Şi-a povestit viaţa destăinuindu-i artistului – şi în acelaşi timp şi mie, cea care nu-i solicitasem ajutorul – minunea supravieţuirii sale în timpul nazismului.
“Tatăl meu era evreu”, îl aud spunând... “Părinţii m-au ascuns – salvându-mă astfel – în mănăstirea benedictină Ettal. Din recunoştinţă, am preluat religia catolică”.
Cuvintele lui, în rezonanţa încăperii, plină de cărţi, mă impresionează adânc. Dintr-un regal scoate un album cu fotografiile vitraliilor. Mi-l dăruieşte, zâmbind...
Acum înţeleg că a activat toată viaţa pentru realizarea înţelegerii dintre religia iudaică şi cea creştină. Conştientizez că a primit în anul 1985 de la Vatican titlul de Monsignore pentru meritele sale deosebite. În anul 2000 a fost trecut în Cartea de Aur a Fondului Naţional Evreiesc, apoi au urmat nenumărate ordine de merit ale statului german, ale oraşului Mainz... Ascultându-l, realizez, însă, că, pentru el, gestul cel mai mare de recunoaştere a fost făcut de acest artist cu un spirit liber şi recalcitrant. Am convingerea că, de fiecare dată, când privirea i se odihneşte pe albastrul seren al ferestrelor – care te fac să te simţi în înălţimea cerului infinit, populat de personaje biblice – , simte acea linişte pe care ţi-o oferă împlinirea unei misiuni. Până în ziua de astăzi Monsignore Klaus Mayer organizează meditaţii pe marginea vitraliilor făcute în biserica “lui”.
Următoarea meditaţie va avea loc de Hanuca... sărbătoarea iudaică a luminilor şi a speranţei... Voi merge să-l ascult. Voi intra pe poarta bisericii Sankt Stephan şi voi fi întâmpinată de marele candelabru cu şapte braţe – da, nu cu cele opt ale candelabrului de Hanuca – , fiindcă intrarea acestei biserici catolice este marcată de Menora, simbolul religiei iudaice... şi simbolul prezenţei Celui de Sus în artă ...
|
Julia Henriette Kakucs 12/14/2017 |
Contact: |
|
|
