În memoria lui Ovidiu...
“Fără picătura de nebunie, geniul rămâne în scutecele talentului.” (Vasile Ghica)
Când am primit mesajul de la Luminița, fiica mai mică a prietenului meu Ovidiu Creangă, originar din Vărzărești, sat cam la vreo 60 de kilometri de Chişinău am rămas trăsnit de prima frază: " Azi noapte s-a stins din viață tata. S-a bucurat de viață așa cum a fost, restransă într-o mică colivie, pană în penultima zi. Era pregătit de trecerea aceasta de mult și un singur lucru nu dorea: să sufere. I s-a îndeplinit dorința, a fost în spital numai o seară și a bolit numai o zi.
Nascut la 14 februarie 1921, decedat la 4 decembrie, 2017. (97 de ani, aproape)
Am înțeles, că acel, care a fost Ovidiu Creangă nu mai este.
Pentru mine a fost tată și bunel ultimii 10 ani cât, am fost aproape nedespărțiți, în afară de timpul aflării în Basarabia, care se limita la o lună, cel mult 2 luni pe an.
L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.
Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.
Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.
Aşa mi-l imaginez ori de câte ori îmi amintesc de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.
A avut şi are parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.
Ultima oară m-am reținut un an și jumătate. Când ne-am întâlnit era schimbat mult, dar acel optimism, care l-a însoțit toată viața nu-i trăda vreo durere fizică. Cu aceleași vorbe glumețe m-a întâlnitt, prima întrebare fiind:- Ce mai face Basarabia, măi Iacob? Ce-i cu Dorin Chirtoacă? Păziți-l măi, că e de-al nostru! Dar Dabija și Șoimaru? Despre toți pe care îi cunoștea m-a întrebat...
Îi zic: -Bunele, hai și-om bea un păhărel de vin roșu din via mea. El ca-ntotdeauna mi-a răspuns zâmbind:- Hai ș-om be, ș-om be, ș-om be/ Ș-om plăti când om ave... Bre, aceste cuvinte le cunosc încă din Basarabia.
O perioadă de timp am locuit împreună în "bojdeuca lui Creangă", cum iubea el s-o numească. E o casă frumoasă, în trei nivele, pe o stradă cu un frumos nume de domniță - Betty Drive și cu un parc din arțari, stejari și tei în spate de o frumusețe rară. O perioadă de neuitat: scriam, pescuiam, călătoream împreună, fiind nelipsiți de la ședințele Cenaclului OBSERVATORUL, MUNTELE MĂSLINULUI și de la sărbătorile petrecute la Câmpul Românesc din Hamilton.
Nu cred să fie mulți ca dânsul, care să fi parcurs o cale atât de frumoasă și fructuoasă, bucurându-se de fiecare clipă trăită. A ajuns până în vârful piramidei guvernamentale a României, la Ministerul de Externe, Șef al Departamentului pentru Comerț Exterior.
Îmi amintesc, că prin 2010 s-a lăudat, după cum iubea să spună, că un renumit ziarist pe nume George Roca tocmai din Sydney, Australia îl roagă să-i acorde un interviu. Îmi zice: "Iată ce i-am răspuns la una din întrebări: - Am avut o viaţă agitată, am oscilat între „talpa societăţii” şi aş putea spune „culmele ei”. Am avut prilejul să fiu în apropierea somităţilor zilei, am lucrat în domenii unde fojgăiau securiştii, adică la „Comerţul Exterior”, am călatorit mult şi în locuri aşi zice „neumblate” de picior de român. Am avut şi mai am mai multe şi variate profesiuni… eu în glumă spun: „numai popă nu am fost până acuma!”.
La liceu nu am fost prea sârguincios, din contra am fost un chiulangiu culminând cu o trebuşoară ruşinoasă! Când eram în clasa a patra a liceului „Ion Creangă” din Balţi, am fugit de la şcoala la circul lui Ivan Zaikin, deoarece visul meu era să mă fac circar. Am rămas repetent şi atunci mama văzând că nu o scoate la capat cu mine cu vorba bună, a luat un băţ şi m-a bătut la „posterior” de a făcut băţul fâşii-fâşii. Plângeam şi eu… dar plângea şi mama: „te bat la fund sa-ţi vină mintea la cap”. Din bătaia asta „mi-a venit mintea la cap”, am început să învăţ din ce în ce mai bine culminând cu intrarea la Politehnică pe care am terminat-o ca şef de promoţie cu calificativul „Magna Cum Laude”. Așa a fost Ovidiu Creangă, care până la urmă a devenit unul dintre admiratorii Elenei Ceaușescu, soția Președintelui României. (despre asta mai târziu).
Eu cred, că cel mai tare argument pe care l-a avut ce l-a marcat și a ajuns acolo, sus, a fost vizita la Departamentul Căilor Ferate din Chișinău împreună cu tatăl său. Când au întrat în clădire, tatăl său Vasile se închina în fața la toți funcționarii de acolo, scoțându-și pălăria... Micul Ovidiu l-a întrebat de ce se închină la toți?! Tatăl i-a răspuns, că: -Acești oameni sunt învățați, au studii mari, pe când el e un simplu cantonier. Băiatul s-a gândit puțin și a răspuns: - Tată, eu voi fi ca ei, ca să nu mă închin eu în fața lor!
Așa și s-a întâmplat... Cinste și onor la astfel de copii, care tind să întreacă părinții în realizări!...
Iată ce povestește scriitoarea din Pichering, Canada Elena Buică, prietena noastră: "Īntr-o zi, cānd discutam despre bateriile cu care funcţionează ceasurile de mānă, īmi spune: -Buni, ştii tu cine a inventat aceste baterii īn urmă cu 50 de ani? Tăcerea mea şi ridicatul din umeri au adus răspunsul lui. - Eu, mi-a răspuns simplu."
Da, Ovidiu Creangă împreună cu echipa sa, pentru aceast[ descoperire a fost apreciat de Guvern cu medalie și un Premiu mare.
Foarte mult m-a impresionat vizita academicianului Nicolae Dabija la "bojdeuca lui Bunelu Creangă". Iată ce scrie Domnia sa despre scriitorul, omul cu destin "special dat de Dumnezeu": - Discut cu “bunelul Creangă”, cum îi zice toată Canada vărzăreşteanului nostru, despre Basarabia de ieri şi de azi.
“Mi-e dor de Chişinău, oraşul tinereţii mele. Şi de Bălţi, unde mi-am făcut liceul. La Vărzăreşti trăiam la un canton, de multe ori, nopţile, câinii se certau cu lupii la gardul din sârmă ghimpată care-l înconjura”. Tatăl său, Vasile Creangă, era inginer la Direcţia Şosele şi Drumuri. Avea 42 de ani, când a fost omorât în bătaie la Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, de către bande bolşevice. Mama lui, Eleonora Pompilă, l-a crescut de una singură. “Eu am avut o viaţă plină, îmi mai spune Ovidiu Creangă. Am avut parte de toate: şi de zboruri înalte (am făcut inovaţii unice în România, mai şi eram persoana de încredere a Elenei Ceauşescu, pe care am ajutat-o să devină academician), dar şi prăbuşiri (pe timpul comuniştilor era să fiu împuşcat; li se năzărise că aş fi fost legionar). Nu e bine în viaţă să ai doar succese, ele te fleşcăiesc”, afirmă el, ca o concluzie. Ovidiu Creangă e optimist: epigramele sale fac voie bună şi altora.
Una autocritică?!
“M-am scremut, m-am opintit,
90 i-am împlinit.
Şi în pas de defilare
Merg spre sută, frăţioare!”
Consângeanul nostru se află în emigraţie de patru decenii. Casa lui e aici. Dar rădăcinile i-au rămas pe undeva pe la Vărzăreşti, pe la Chişinău, pe la Bucureşti.
Deseori îmi spunea: - Dragul meu amic, să știi, că eu sunt unul dintre cei mai norocoși oameni, născut în zodia norocului și a îndrăgostiților, la 14 februarie, într-un an cu Regele Mihai și în aceiaș zi cu mult regretatul poet Grigore Vieru.
"A avut o dragoste nemărginită pentru Basarabia sa natală şi oamenii ei. pentru care nu de puţine ori a fost gata să sară īn foc și care i-au colorat viaţa şi i-au dat satisfacţia, că a putut să-i ajute, chiar şi material, din prea plinul inimii sale"- scrie Dumitru Popescu în ziarul OBSERVATORUL, al cărui director este.
Îmi amintesc de pasiunea lui pentru pescuit. Uneori povestea atât de pasionat despre peripețiile sale și ale prietenului său Moga, că ne apucau zorile, iar la pescuit îmi era adevărat profesor, m-a învățat toate secretele de dânsul știute. Îi voi fi recunoscător până la moarte pentru tot cea făcut pentru mine. M-a învățat a conduce cu mașina sa TOYOTA, un minivan cu 7 locuri pe automagistralele Canadei și care atunci, când a simțit, că nu mai face față de a conduce din cauza vârstei înaintate mi-a zis într-o bună zi: - Măi, frate basarabene! Văd, că te-ai deprins cu mașina mea și cu drumurile ei, deaceea ți-o dăruiesc, dar să mă duci cu dânsa și pe mine pe la manifestările noastre la Câmpul Românesc, la ședințele Cenaclului NICĂPETRE și la pescuit. Așa am făcut. Cât i-a permis vârsta a fost nelipsit de la toate manifestările culturale românești și se bucura ca un copil, când se adunau împreună frații din stânga și dreapta Prutului... Am păstrat multe video-filme cu Domnia sa în care povestește multe amintiri din viață: despre dragostea față de baștină; despre locurile copilăriei; despre liceul ION CREANGĂ din Bălți, unde a fost coleg cu Valeriu Gafencu; despre unele momente puțin cunoscute... Ne vor servi la ...unui viitor film documentar despre acel, care a fost Ovidiu Creangă, bunelul tuturor românilor înstrăinați de Țară și numai pentru ei, dar și pentru cei din România Mare.
Va rămâne în inimile noastre pentru totdeauna.
PS. A fost înmormântat la cimitirul Highland Memorial Gardens de pe 33 Memory Gardens Lane, North York, Toronto. L-au petrecut mulți pe ultimul drum, dar numai acei pe care i-a iubit cel mai mult, din păcate puțini au fost să-și ia rămas bun de la Domnia sa. Îi am în vedere pe basarabenii lui dragi din împrejurimile Orașului Toronto. N-au fost... acei, care i-au folosit numele pentru a se ridica mai sus de meritele lor! Rușine, fraților.
Dumnezeu să-l ierte și să-i poarte de grijă în împărăția sa.
|
de Iacob Cazacu-Istrati 12/13/2017 |
Contact: |
|
|
