Să ne mai (re)amintim de... Cornel Regman
În sufletul meu nu există nici cea mai mică îndoială: Cornel Regman a fost unul dintre cei mai importanţi comentatori şi critici literari de după cel de-al doilea război mondial, lucru datorat în mare măsură, inconfundabilului său stil în construcţia şi desfăşurarea textului.
…Imediat după începuturile sale de critic literar la revista constănţeană Tomis, s-a putut constata ineditul exprimării la Cornel Regman, fiindcă a fost atât de personal, încât trebuie neapărat să-l considerăm, cu foarte puţină exagerare, o voce unică în peisajul teoriei şi criticii literare de la noi. Ca prim argument în sprijinul afirmaţiei de mai sus sunt până şi titlurile cărţilor sale care, în majoritatea cazurilor, dovedesc acest adevăr: De la imperfect la mai puţin ca perfect, Nu numai despre critici, Cică nişte cronicari…
Citind o singură cronică literară semnată de Cornel Regman, fără să vrei te simţi transferat în interes de contact cu o abordare pe o cu totul altfel de frecvenţă a comentariului literar. În realitate el, cu o abilitate de adevărat profesionist, proiectează brusc cititorul într-un teritoriu al criticii literare unde sobrietatea consacrată este dată frumuşel la o parte şi, în locul ei apare o discretă dar fermă broderie ironico-glumeaţă, de (la) care nu te mai poţi desprinde/sustrage înainte de o implicare şi o delectare cu… preparatul respectând reţetaa „Regman”. Deja, vrând-nevrând, cititorul este integrat în „păinjenişul” ideatic al criticului şi nu-i mai rămâne decât să se lase condus de un ghid perfect informat, un analist al creaţiei – genul acesteia nici nu mai contează – unicat în domeniu. Dar trebuie să spunem imediat, la prima citire, că ar fi o simplă aparenţă, o modalitate facilă şi la îndemâna oricui, numai că lucrurile nu stau deloc aşa, ci, dimpotrivă… Fiindcă, de fapt şi de drept, în cazul său, trebuie să discutăm la modul extrem de serios despre unul dintre criticii noştri postbelici cu un statut de constructor al textului cu totul inedit, dacă nu cumva chiar special, având în vedere că el, într-o dominantă atitudine cu ramificaţii nu rareori comice, totul convertit fiind spre un ton cu adevărat ironico-umoristic în care cititorul este, treptat, co-participant. Prin extensie, nu e greşit să spunem despre Cornel Regman că poate fi etichetat drept un critic literar dur, un analist care „nu iartă şi nu tace”, un comentator care, şi o spun cu tot regretul, nu a făcut prozeliţi în domeniu, pentru că, nu-i aşa?, critica literară este o îndeletnicire sobră, serioasă şi nu se pretează la acest fel de a vorbi despre opera literară, chiar dacă are o priză deosebită la cititorul obişnuit. E simplu, însă, pentru a converti această sobrietate într-o formă scoasă din albia… comună, e extrem de complicat şi este necesar un anumit nivel de cultură şi spiritualitate. Ceea ce e greu şi, deseori, imposibil pentru multă lume din domeniul criticii şi analizei literare. Cornel Regman reuşeşte acest lucru cu o naturaleţe absolut dezarmantă folosindu-se de al său minunat şi inimitabil stil glumeţ, zeflemist, sarcastic…
Cu toate-acestea, el rămâne unul dintre criticii literari români relativ puţin citaţi (probabil şi puţin citiţi), sau pomeniţi, din motive pe care le-aş numi nedrepte, ca să nu le numesc… obscure. Desigur, şi în general se ştie: el nu a fost un critic literar comod, dimpotrivă comentariile sale au stârnit nu o dată, antipatii şi acuzaţii inclusiv de rea voinţă, de subiectivism şi chiar de superficialitate. Răutăţi omeneşti, poate invidii – de gustibus… –, sau, de ce nu?, chiar… gelozii din partea unor confraţi sau colegi de breaslă, fiindcă nu e la îndemâna oricărui critic literar să expedieze, sintetic, un început semnificativ de text: „Debutant în 1981 cu volumul de versuri «Un munte, o zi», echinoxist-optzecistului clujean Mircea Petean i-a fost impus în anii care au urmat, ca atâtor altora din generaţia sa, regimul postului negru, ceea ce pentru poeţi mai ales a însemnat lipsirea de şansa editării manuscriselor.” (Cornel Regman, Dinspre „Cercvul Literar” spre „Optzecişti”, Editura Cartea Românească, 1997: Mircea Petean – „Lasă-mi, Doamne, zăbava!”, p. 181). Asta, ca să luăm aminte cum se intră în subiectul unei cronici pe frecvenţa pe care ne transmite criticul mesajele sale.
Interesant este că în biografia lui Cornel Regman, cel puţin din informaţiile mele, drept că destul de succinte, în biografia lui, aşadar, nu există momente sau situaţii pe care le-am putea categorisi ca fiind… speciale, că, de spectaculos nici n-are rost să pomenim, fie şi în treacăt.
Dar să vedem de unde a pornit totul: Cornel Regman, fiul lui Ioan şi al Victoriei Regman, s-a născut în localitatea Daneş, judeţul Mureş, la 28 noiembrie 1919 şi a decedat la 14 iulie 1999 în Bucureşti, la vârsta de nici 80 de ani împliniţi. Aşa cum aminteam ceva mai înainte, urmărind datele sale biografice, nu vom găsi nimic spectaculos, ci, eventual interesant, dacă urmărim peregrinările sale de la Daneş, la Constanţa, via Cluj-Sibiu-Bucureşti, ar avea ceva nuanţări în acest sens… Astfel: între anii 1926-1930, este elev la şcoala primară din Daneş, iar între anii 1930-1938 îşi continuă şi termină studiile liceale, cu bacalaureat, la Liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj, apoi, într-o ordine absolut firească a lucrurilor, este admis la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, pe care o continuă la Sibiu (mutată în oraşul de pe pe Cibin din cauza războiului), unde şi obţine licenţa în anul 1942 cu tema Agârbiceanu şi demonii.
Viitorul mare critic îşi începe viaţa de după terminarea studiilor universitare ca angajat la Inspectoratul Scolar din Cluj de unde, în 1946, se transferă, ca profesor la Liceul „E. Racoviţă” din oraşul respectiv, funcţionând acolo timp de 4 ani, respectiv până în anul 1950… Apoi, pe rând, ocupă posturile de: asistent la Catedra de literatura română a Universităţii din Cluj (1950-1952), redactor la Almanahul literar (1951-1955)… În perioada 1955-1956 îl găsim în funcţia de redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă în Bucureşti (1955-1956), iar un an mai târziu, în 1957, devine cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică din Bucureşti, unde funcţionează între anii 1957-1963. Aceeaşi perioadă fastă pentru viaţa şi activitatea lui Cornel Regman cuprinde şi postul de conferenţiar la Institutul Pedagogic din Constanţa (1963-1974) şi funcţia de redactor la revista Viaţa Românească, între anii 1974-1979 an în care se şi pensionează.
După acest cam telegrafic periplu biografic, doar ici-colo amintind de preocuparea de facto a lui Cornel Regman, să facem cunoştinţă cu literatul, criticul literar şi omul de cultură care, aşa cum spuneam, mi se pare mie, a fost atât de… individual în exprimare, încât rar spre deloc a încercat cineva să-i calce pe urme… Dar, apropo, Cornel Regman nu s-a jenat să recunoască într-un interviu: „…contactul cu criticul G. Călinescu a fost, privind în urmă după atâtea decenii, evenimentul hotărâtor al tinereţii mele, care mi-a orientat preferinţele şi chiar forţele. Cronica mizantropului (…) şi capitolele din Istoria literaturii române (…), îmi produceau satisfacţii vecine cu voluptatea.” (Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Ed. Eminescu, 1987, p. 245). Însă, „vina” de a fi folosit un anumit stil în scrierile sale şi de a face trimitere spre Călinescu, trebuie… completată şi cu un model, parcă şi mai clar urmat: criticul Pompiliu Constantinescu, despre care chiar publică un text in Revista Fundatiilor Regale…
Aşadar, Cornel Regman a debutat cu cronică literară în revista Curtile dorului, din Sibiu (1941), cu textele intitulate Transcriere în abecedar şi Ediţii de clasici, ambele, după cum se va vedea ceva mai încolo, purtând amprenta, sau… marca viitorului mare critic. Pentru exemplificare, mi se pare edificator să citez din partea a doua a cronicii publicată de revista sibiană, „Ediţii de clasici: „Fără îndoială chiar şi vizitatorul ocazional al librăriilor, acela care cumpără o peniţă sau un calendar de perete, nu va fi trecut, cel puţin, cu vederea o serie bogată de volume dispuse în teancuri masive, învelite, unele din ele, în coperte de un galben strigător, parcă scrobit. sunt, acestea din urmă, printre altele multe, tipăriturile unei mari edituri şi conţin, anume, operele unora din clasicii români, fiecare din ei bucurându-se de „îngrijirea" specială a cuiva.” Fără vreun efort, ne dăm seama că „se făceau primele pregătiri” pentru viitorul stil regmanian: „coperte de un galben strigător, parcă scrobit” etc., ironie care apropia exprimarea devenită în timp celebră şi recunoscută ca atare, inclusiv de istoria literară. Felul său inedit de analiză, interpretare şi… neiertătoarea răutate a comentariului va face din Cornel Regman unul dintre cei mai de temut critici literari, dar, în acelaşi timp de-o corectitudine admirabilă în analizarea textelor şi autorilor. Poate şi pentru această… noutate, mai multe reviste literare îşi deschid paginile pentru colaborările sale: Revista Cercului literar din Sibiu (ian. – aug. 1945), Revista Fundaţiilor Regale (Bucureşti, 1934 - 1947), Almanahul literar (Cluj, 1949 - 1954), Steaua (Cluj, 1954 ), Tribuna (Cluj), Luceafărul (Bucureşti), Viaţa Românească (Bucureşti), Tomis (Constanţa), România literară (Bucureşti) ş.a. Cu toate-acestea, Regman a rămas credincios, în ceea ce priveşte colaborările, revistelor Tomis şi Viaţa Românească, fără a renunţa definitiv la colaborări sporadice şi la alte publicaţii cu profil literar. Şi, neapărat de subliniat şi de neuitat: alături de el, în respectivele publicaţii (în Tomis mai ales), găsim semnături precum Nicolae Balotă, Edgar Papu, Gheorghe Grigurcu, Matei Călinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ion Negoițescu, Laurențiu Ulici, Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, Alex. Ştefănescu etc., semnături de primă importanţă ale criticii literare româneşti. Din acest punct de vedere, însă, Regman a fost o voce nu neapărat de atitudine discordantă, dar sigur distinctă, fapt constatat şi de criticul şi istoricul literar Valeriu Cristea: „o cronică ce n-a fost niciodată "de susţinere", dar niciodată mercenară sau în afara literaturii, dominată de un spirit şi un stil polemic, vădind un veşnic mobilizat «simţ al carenţelor»”.
Înaintând pe această pistă a cunoaşterii de amănunte din viaţa şi activitatea lui Cornel Regman, să mai notăm că „valorificarea” editorială a lui Regman este exprimată, în majoritatea cazurilor, de culegeri de cronici şi studii critice purtând în titluri eticheta-garanţie a comentariilor în stilul său foarte personal şi, cel puţin deocamdată, inimitabil: Cică nişte cronicari (1970), Explorări în actualitatea imediată (1978), De la imperfect la mai puţin ca perfect (1987), Nu numai despre critici, Ed. „Cartea Românească” (1990), Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti„, în Colecţia „eseuri/critică”, Editura „Cartea Românească” (1997). Evident, aici vorbim despre originalitatea câtorva titluri atrăgătoare/simpatice pentru ineditul lor, pentru că opera lui Cornel Regman, dincolo de titlurile cărţilor publicate, se poate constitui într-un întreg indestructibil în care este comentată/condensată perfect o mare parte a literaturii postbelice, astfel că nu degeaba unul dintre volumele sale se intitulează destul de explicit: Cărți, autori, tendințe, Editura pentru Literatură (1968)… De altfel, şi pentru a nuanţa puţin, cred că este potrivit să amintesc aici întreaga(?) operă regmaniană: Confluențe literare Editura pentru Literatură (1966); Cărți, autori, tendințe, Editura pentru Literatură (1968); Cică niște cronicari..., Editura Eminescu (1970); Selecție din selecție, Editura Eminescu (1972); Colocvial, Editura Eminescu (1976); Explorări în actualitatea imediată, Editura Eminescu (1978); Noi explorări critice, Editura Eminescu (1982); De la imperfect la mai puțin ca perfect, Editura Eminescu (1987); Nu numai despre critici, Editura Cartea Românească (1990); Agârbiceanu și demonii. Studii de tipologie literară, studiu critic, Editura Minerva (1973); ed. a II-a, Editura Paralela 45 (2001); Ion Creangă. O biografie a operei, Editura Dacia (1997); Reflexii și reflexe. Aforisme vesele și triste, Editura Jurnalul Literar, 1997; Patru decenii de proză literară românească, (ediție îngrijită de Ștefăniță Regman, fiul criticului), Institutul Cultural Român (2004). Şi tot aici trebuie să subliniez o componentă importantă a criticii literare şi a ramificaţiilor regmaniene din punct de vedere al istoriei literare, şi anume faptul că a prefaţat unele ediţii ale operelor lui Ion Agârbiceanu, Vasile Alecsandri, Pompiliu Constantinescu, Pavel Dan, Ion Marin Sadoveanu, Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu… Altă componentă a activităţii sale de literat au fost (şi rămân) polemicile acide, zeflemiste şi chiar dure pe care le-a purtat în timp, punct de vedere susţinut şi de Al. Cistelecan: „Sâmburele concepţiei sale critice poate fi redus la un bun simţ exigent, manifestat prompt, ca ritual ironic spontan, faţă de orice patologie şi moftologie literară sau critică; în general, faţă de orice tendinţă spre sofisticare, fie ea conceptuală, fie expresivă sau de „construcţie“. (Al. Cistelecan, în Cultura literară nr. 315, martie, 2011).
Şi aşa, din vorbă în vorbă, aproape fără să ne dăm seama, ne aflăm aproape de finalizarea construcţiei unei personalităţi care, poate ciudat pentru unii, şi-a făcut loc prin creaţia sa subordonată şi condiţionată de un stil rar de găsit la alţi autori şi comentatori de literatură. Mai mult sau mai puţin convingător, Cornel Regman se impune în domeniul criticii literare ca una dintre cele mai interesante şi importante voci, este primit „cu braţele deschise” de tot mai multe reviste literare sau de cultură, îşi rotunjeşte şi consolidează personalitatea şi devine o voce în critica literară de care se ţine tot mai mult seama… Chestiunea are şi o faţă, nu nevăzută, ci, mai degrabă, una care adumbreşte acest proces de împlinire, fiindcă nu toată lumea scriitoricească suportă cu plăcere un mod de a face critică literară cu încărcătură ironică, zeflemistă şi, în unele cazuri, distrugătoare… Astfel că antipatiile încep să prindă contur, în destule cazuri devenind agresive, atât faţă de autor (Cornel Regman), cât şi faţă de publicaţia care adăposteşte asemenea materiale. Eu îmi permit să cred că scăderea numărului de reviste în care Regman a publicat, şi „limitarea” până la urmă la Tomis din Constanţa – în care a şi susţinut rubrica de critică literară ani de zile – şi Viaţa Românească, nu a fost chiar întâmplătoare în contextul celor afirmate mai sus. Pe de altă parte, nu trebuie să trecem cu vederea – ar fi chiar o mare greşeală! – faptul că în toate scrierile regmaniene, aspect care ţine indestructibil de personalitatea criticului, el nu a fost un analist şi comentator literar comod, dimpotrivă. Spiritul dominant în tot ce a scris, dar special în critica literară, Cornel Regman s-a detaşat de colegii săi de generaţie printr-un stil total diferit şi nu totdeauna agreat, mai degrabă antipatizat… De-aceea, ca să fie înţeles corect în comentariile şi analizele sale, Cornel Regman, criticul literar, trebuie ca lectorul să dorească sincer şi să aibă capacitatea receptării mesajului său ca pe o comunicare sinceră, doar puţin adaptată la o lungime de undă specială, una aparţinându-i în exclusivitate, dar pe care, generos, ne-o dezvăluie cu fiecare ocazie. În acest fel, nouă nu ne rămâne decât, cu un minim de efort, să ne conectăm la frecvenţă, fără a privi lucrurile aprioric şi trebuie să vedem totdeauna, dincolo de… ironie, zeflemea, un soi de negativism… vesel, sau o răutate cel mai adesea falsă, mai degrabă moralizatoare… Cert este că, în cazul său, cronicile, şi orice texte, trebuie citite fără prejudecăţi, altfel se poate pierde imens în contactul cu opera sa. Şi apropo de operă: Cornel Regman rămâne pentru noi toţi şi, înainte de toate, un cronicar literar, scrierile sale, deşi dovedind o largă şi aprofundată cunoaştere a fenomenului literar general, trebuie restrânsă – poate nu acesta e termenul – la analiza şi comentariul literar în formă de cronică de carte. Spuneam şi revin: după Pompiliu Constantinescu, avem în Cornel Regman pe unul dintre cei mai reprezentativi autori în domeniu utilizând un stil ironico-jucăuş, dar persiflant, parcă făcându-ne cu ochiul pentru a-i fi părtaşi la giumbuşlucurile sale, o analiză pe text adeseori cu… umor, dar producând ici-colo înţepături usturătoare. Însă, cred, cel mai bine Cornel Regman a fost fixat pe retina istoriei noastre literare de către Alex. Ştefănescu: „Comentariile sale se citeau, tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul său, de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrument critic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşa cum erau încercate pe vremuri monedele pentru a se constata dacă sunt de aur sau doar poleite cu aur.” (Alex Ştefănescu: Nu intrați, critic rău! Istoriile lui Alex. Ştefănescu, în EVZ din 17 mai 2016).
Cam acesta a fost criticul Cornel Regman!
Însă, pentru a ne da şi mai bine seama cum stau lucrurile, dar şi pentru rotunjirea puternicei sale personalităţi, să aducem în prim-planul comentariului câteva nume-exemple, nume de scriitori pe care, cu mulţi ani în urmă, nu doar că le-a intuit creaţia de valoare, dar a şi comentat în spirit vizionar… Aşadar, să notăm: „Vladimir Streinu şi actualitatea literară”, „O ştiinţă şi o morală a pământului: geobogzia”, „În acord şi dezacord cu Adrian Păunescu”, „Mircea Dinescu – ingeniosul mucalit”, „Alex. Ştefănescu, bonomul olesfigurator”, „Florin Iaru, înnebunesc şi-mi pare rău”, salt cu lansare”, „Adrian Popescu la Curtea Medicilor”, „O spectaculoasă revenire de formă – schiţa!”, „Îngerul a strigat, criticii s-au predat” – apropo de romanul Îngerul a strigat, de Fănuş Neagu ş.a., ş.a. – titluri de comentarii tipic regmaniene care, cu o forţă oarecum ciudată, îmbie şi obligă la lectură… În acelaşi context, ceva mai larg, intră comentarii referitoare la mai toţi importanţii noştri scriitori: Dominic Stanca, Geo Dumitrescu, Ştefan Bănulescu, Iv Martinovici, Marin Preda, Augustin Buzura, Eugen Simion, Şt. Aug. Doinaş, Ana Blandiana, Constantin Ţoiu, I.Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, I.D.Sîrbu, Fănuş Neagu, Emil Botta etc., etc., etc.
Şi mi se pare normal să adaug aici cum au văzut şi comentat personalitatea lui Cornel Regman voci importante ale teoriei, criticii şi istoriei noastre literare… Astfel, amintesc pe:
Gh. Grigurcu (Familia, nr. 11/1966); L. Ulici (Contemporanul, nr. 45/1966); N. Manolescu (Contemporanul, nr. 8/1968); C. Ungureanu (Orizont, nr. 11/1970); V. Cristea (România literară, nr.45/1970); Al. Piru (România literară, nr.20/1973); Al. Dobrescu, (Convorbiri literare, nr. 9/1976); N. Oprea (Echinox, nr.10-11-12/1981); I. Vlad (Tribuna, nr. 18/1984); A. Martin (România literară, nr. 51/1989); G. Dimisianu (România literară, nr. 14/1998); Al. George (Luceafarul, nr. 44/1999); N. Balotă (România literară, nr. 32/1999; Gh. Grigurcu (Viaţa Românească, nr. 7/1999) ş. a.
După acest mic excurs prin viaţa unuia dintre criticii literari români de importanţă naţională, care s-au afirmat cu putere în perioada postbelică, putem conştientiza adevărul că, între aceştia se află, în prim-plan, şi Cornel Regman. Pentru aceasta el s-a impus în domeniul criticii literare ca voce absolut distinctă, atât prin originalitatea părerilor sale, cât şi prin folosirea unui stil propriu în exprimare
|
Dumitru Huruba 12/6/2017 |
Contact: |
|
|
