Panopticum : Premiul Nobel
Premiul Nobel, printre multe alte întreprinderi similare, ilustrează pedagogic ceea ce se întâmplă cu agoniseala şi planurile noastre după ce trecem în nefiinţă. El demonstrează încă odată validitatea unui adevăr dovedit istoric şi anume că indiferent cât de bogaţi sau puternici politic sunt oamenii în viaţă, ori versaţi în şiretlicurile legii şi ocrotiţi de legiuni de jurişti, aproape niciodată şi numai din întâmplare legatarii universali execută întocmai voinţa răposaţilor, fie ei stăpânii lumii sau muritori de rând. Fenomenul ar trebui să-i descurajeze pe cei ce visează să clădească iluzorii imperii milenare, să acumuleze colosale avuţii globale sau să-şi perpetueze amintirea prin măreţe opere filantropice postume. Dar vai, nimeni nu pare să bage în seamă învăţămintele istoriei. În speţă, Alfred Nobel, unul dintre marii bogătaşi ai timpului său a lăsat prin testament tot ce poseda în 1895, pentru premierea anuală a celor care aduc, în cinci ramuri de activitate, inclusiv literatura, “mari binefaceri omenirii”. Imediat după decesul lui s-a înfiinţat cu banii moştenirii fundaţia omonimă şi după cinci ani de dezbateri şi pregătiri, o comisie ad-hoc a Academiei Regale Suedeze a atribuit în 1901 primul premiu Nobel pentru literatură. Se pare însă că marele filantrop n-a fost suficient de precis în formularea intenţiilor sale şi că fineţurile limbii suedeze permit interpretări multiple ale exprimărilor donatorului astfel încât în următorii 117 ani criteriile de apreciere a meritelor premiaţilor au variat larg în funcţie de ideosincraziile academicienilor electori, de moda vremii, de interesele Suediei şi mai recent de corectitudinea politică. Încă de la prima decernare s-au iscat controverse ce bântuie şi astăzi, fiindcă binefacerile aduse omenirii de literaţi au fost, sunt şi vor fi întotdeauna relative şi greu de definit. De exemplu ce binefaceri au adus, omenirii în general ori dumneavoastră şi mie în particular, poeziile comunistului Pablo Neruda, romanele troţkistului Saul Bellow sau istoriile grandomane ale lui Winston Churchill, cel care ne-a aservit prietenului său Stalin la un pahar de votcă? Care omenire? Ce binefaceri?
Dar viaţa merge înainte şi anul acesta, cea de-a 113-a ediţie a Premiului Nobel s-a conferit, cu zarva mediatică de rigoare, scriitorului de limbă engleză Kazuo Ishiguro, născut în 8 noiembrie 1954 la Nagasaki. Când Kazuo avea şase ani, familia Ishiguro s-a mutat în Anglia, unde tatăl său a primit un post şi fonduri pentru cercetare la Institutul Naţional Oceanografic din Godalming, Surrey. După ce a absolvit Universitatea din Kent, Ishiguro a făcut între anii 1979─80 un masterat la Universitatea Angliei de Est în specialitatea Scris Creator, program academic de pionierat pe vremea aceea. În 1981 îi apar în reviste engezeşti primele povestiri scurte, iar în 1982 primul său roman A Pale View of Hills este publicat simultan la Londra şi New York. La vârsta de 29 de ani, Kazuo Ishiguro a decis să devină cetăţean al Regatului Unit, fiindcă “mă simţeam britanic şi nu stăpâneam destul de bine japoneza”, a spus el cu candoare. În acelaşi an Granta Magazine îl declară cel mai tânăr dintre primii 20 cei mai buni scriitori britanici, alături de Rushdie, McEwan, Amis, etc. Extrem de prolific, Ishiguro a produs în următorii 34 de ani teatru pentru televiziune şi la scurte intervale mai multe romane, printre care cităm: An Artist of the Floating World (1986), Remains of the Day (1989), The Unconsoled (1995), When We Were Orphans (2000) si The Buried Giant (2015). De asemenea a scris scenarii de film, texte pentru muzică de jazz şi culegerea de nuvele Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall (2009). Aproape fiecare din romane a obţinut câte un premiu substanţial, iar fanteziei sale ştiinţifice Never Let Me Go i-au fost decernate într-un singur an (2005) trei mari premii europene. Din 1989 Kazuo Ishiguro, un om deosebit de modest, discret şi neobişnuit de reţinut în manifestarea sentimentelor proprii, este Fellow of the Royal Society of Literature, iar guvernele britanic şi francez l-au onorat cu ordinele Officer of the British Empire (1995) şi respectiv Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (1998).
Întâmplarea face să cunosc unele din operele lui Ishiguro, şi trebuie să mărturisesc că de mult nu am mai citit o limba engleză atât de elegantă şi de puritate clasică asemănătoare. Tematica celor mai reuşite cărţi ale sale este autentic britanică şi izvoreşte emoţional din adâncul sufletului briton, insular şi tradiţional, totul asezonat cu delicată sensibilitate japoneză. Un exemplu este romanul Remains of the Day, care i-a adus în 1989 prestigiosul Booker Prize. Deşi nu ar fi fost necesar, celebritatea cărţii a fost impulsionată, in 1993, de o superbă ecranizare produsă de echipa Ivory / Merchant / Jhabvala, în care au excelat Sir Anthony Hopkins şi Emma Thompson. Descrisă de critici uneori drept poveste de dragoste, iar alte ori ca o persiflare a tipului perimat de valet maniac al datoriei, cartea este de fapt o alegorie în care, nobile valori ca demnitatea, sacrificiul de sine şi respectul reciproc, sunt subtil contrastate cu lipsa acestora din societatea contemporană. Tot aşa în The Burried Giant, o parabolă barocă, probleme actuale ca pierderea încrederii în conducatorii politici, nesiguranţa zilei de mâine şi ura dintre diferitele etnii sunt pezentate metaphoric într-un cadru fantastic.
Considerând opera lui Kazuo Ishiguro în ansamblu, alegerea comitetului Nobel din anul acesta, spre deosebire de decada precedentă a fost inteligentă şi meritorie. Într-o oarecare măsură este însă tulburătoare constatarea inedită că gloria Albionului şi continuitatea tradiţiei literare a lui Shakespeare, Swift şi Galsworthy sunt asigurate de Naipaul, Rushdie şi Ishiguro.
British Columbia / Canada
|
Gabriel Watermiller / B.C. 11/28/2017 |
Contact: |
|
|
