Alexandru Macedonski ( 24 noiembrie 1920 – 24 noiembrie 2017
Stimați prieteni, îngăduiți-mi să încep acest exercițiu de respirație prin a vă mărturisi că Alexandru Macedonski m-a fascinat atât de mult, încă din anii de liceu apoi de studenție, încât în vacanța de vară dintre anii al II-lea și al III-lea, de ucenicie întru Filologie, am scris exclusiv rondeluri.
Cred că vreo 40 de rondeluri am …croșetat în toată vara anului de grație 1969 (pre când împlineam 20 de auguste anotimpuri estivale, fiind născut la 28 iulie/ în acte la 1 August…), dintre care am publicat doar vreo 10-12. Poate chiar mai puține.
Alexandru Macedonski – de țarină de aici, din preajma Craiovei, la Adâncata, pe malul Amaradiei, la doi pași de vetrele de întemeiere ale lui Marian Barbu și Marin Sorescu: Milești, respectiv, Bulzești – face parte din sentimentul românesc, de viață, cum ar zice profesorul nostru și al regelui Mihai I, serenisimul Ion Zamfirescu.
Sau, cu trimitere la filosoful Constantin Noica: sentimentul românesc al ființei.
Tocmai de aceea, credem, regretatul hermeneut, critic și istoric literar Ovidiu Ghidirmic se exprima tranșant, din capul locului, în sinteza sa feerică intitulată Al. Macedonski și complexul nașterii: „Macedonski este, fără îndoială, unul dintre scriitorii la care ținem foarte mult. Nu numai pentru că este un mare scriitor, de valoare universală, ci și pentru faptul că este oltean. Unul din cei mai mari creatori pe care i-a dat Oltenia, alături de Brâncuși și Arghezi.”.
Viața de scriitor, publicist, personalitate publică, veșnic controversată, și creația autorului minunatelor Rondeluri și Nopți au fost vămuite de faptul că s-a aflat, cvasi-permanent, în conflict cu singurul critic literar al epocii care-i putea gera destinul de poet și prozator, impunându-l cu autoritate incontestabilă, așa cum făcuse cu Mihai Eminescu.
Format în austerul Colegiu Terezian din Viena, apoi la Universitatea din Berlin (cu doctorat rapid, la Giessen) urmat de licență în litere și filosofie la Sorbona, după încă un an de studii în Capitala Franței, iar în cel de-al doilea de licența în drept, tot la Paris) -, Titu Maiorescu avea să se impună ca Spirit Director în câmpul literar răscolit de generația pașoptistă (dominată de îndemnul ferm și binevoitor al lui Ion Heliade-Rădulescu: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”).
Erau – ca și acum, din 1990 încoace…– vremuri de bejenie și de confuzie a valorilor, în care se resimțea nevoia unui glas autoritar, de limpiditate latină, dar și necruțător, disciplinat, lucid și de rigoare prusacă, de tip Otto (Eduard Leopold) Bismark, contemporanul său (1815-1889).
Aceste calități se vor întrupa în Titu Maiorescu, fondatorul și mentorul revistei Convorbiri literare, al mișcării politico-sociale de la Junimea, cel ce i-a impus, prin critica sa judecătorească (numită astfel deoarece era, cu predilecție, o critică de sentințe, fie pozitive, fie negative), pe marii noștri clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu.
L-a impus până și pe adversarul său de idei: Constantin Dobrogeanu-Gherea…
Având rădăcini profunde și străvechi în Voievodatul vestitului Litovoi (căzut pe câmpul de luptă, în încleștarea cu armatele imperiale austro-ungare ce stăpâneau Severinul și nu le convenea independența vecinului român) – cel născut la circa patru ani și patru luni după Mihai Eminescu: Alexandru Macedonski era animat – dincolo de orice paradox – de același ideal național ca și criticul născut la Craiova, cu 14 ani înaintea sa, la 15 februarie 1840: Titu Maiorescu.
Anume acela de a ne menține în pas cu Europa, surmontând unele întârzieri, atât în planul reformelor economico-sociale, dar, cu prioritate absolută, în acela al spiritului, al literaturii, promotoare ale dezvoltării în toate domeniile.
Cu demnitate și profundă răspundere: Prin noi înșine! era deviza lui Titu Maiorescu, pe care o slujea cu aceleași devotament și asupra de măsură Macedonski – prin ostenelile sale înfrigurate de sincronizare cu mișcările literare europene, ba chiar de devansare a acestora, în special ale celor franceze, din Orașul-Lumină: Paris, însă și ale celor din Belgia.
Animat de aspirația de a ilustra, concomitent, spiritul locului (Spiritus Loci), cel ce se născuse ÎNAINTE de epoca sa, devansând-o din aproape toate punctele de vedere: Alexandru Macedonski (care purta prenumele și numele de familie al neîntrecutului Alexandru Macedon) părea să fie legat ombilical de un adevăr puțin cunoscut azi, dar ilustrat înfiorător de proverbul polonez conform căruia ,,Cine își iubește patria să fugă în Valahia”.
Repet: este vorba de un proverb polonez, prin care se recunoaște, peste veacuri, că, în timpuri odioase, de destrămare a Statului cu capitala regală la Krakovia, polonezii se bucurau de cea mai sigură, ospitalieră și generoasă găzduire în Țările Române.
Deși în amplul poem Noaptea de martie (1882, Literatorul) își deplânge clipa fatidică a venirii sale pe lume și aruncă o anatemă asupra nopții nașterii sale, când simte că a fost azvîrlit într-o lume dușmănoasă, viața lui Al. Macedonski rămâne, după opinia lui Ovidiu Ghidirmic, „una dintre cele mai fascinante, cele mai spectaculoase din întreaga istorie a literaturii noastre”.
De reținut și detaliul – dureros pentru copilul Macedonski și familia sa - că, la 1866, pe când viitorul poet al Rozelor avea doar 12 ani, odioasa coaliție l-a detronat pe A.I. Cuza, Domnitorul întemeierii Principatelor Române, iubit, prețuit și slăvit de poporul nostru, precum Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, în Țara Românească, la sud de Carpații Meridionali.
Monstruoasa coaliție avea jocurile de culise deja făcute, aducând, rapid, în țară, clandestin, pe Dunăre, până la Severin, apoi cu popas în Craiova, un june prinț străin, din Casa Hohenzolern.
Înălțat pe tronul de la București, acesta avea să devină, în 1881, regele Carol I, cu o domnie totală de 48 de ani (cu unul mai mult decât aceea a lui Ștefan cel Mare).
Și avea să provoace în Macedonski un virulent jurnalist antimonarhist.
După această buclă, menită să ne confere o imagine despre atmosfera și realitățile majore din epocă -, intrăm în profunzimea subiectului nostru de acum – prilejuit de împlinirea a 97 de ani de la trecerea în eternitate, la 24 noiembrie 1920, a lui Alexandru Macedonski.
Istoricii literari apreciază ca multiple și complexe cauzele neînțelegerii de către contemporani a lui Macedonski, temperament iute, oltenesc, fire iconoclastă, rebelă, căruia îi și plăcea poza histrionică de poet damnat.
Una dintre cauze este aceea că, pe când Al. Macedonski avea vârsta de 29-30 de ani, i-a fost pusă în cârcă o epigramă defăimătoare și sarcastică la adresa lui Mihai Eminescu, căruia tocmai i se înscenase nebunia, pentru a fi scos din atenția opiniei publice - din pricina faptului că era un cumplit de vitriolant publicist antidinastic și un adevărat tribun pe baricadele unirii Transilvaniei cu patria-mumă.
Audiența uriașă a campaniilor de presă ale jurnalistului cu impactul cel mai puternic în epocă isterizase Curtea de la Viena, care a dat ordinul letal: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.
L-au potolit băgându-l în cămașă de forță, fără nici un motiv, dându-l apoi pe mâna medicului criminal Al. Șuțu, cel ce l-a ucis lent pe Mihai Eminescu, Românul Absolut, prin injecții cu mercur, interzise în Occident.
O altă cauză privind neînțelegerea lui Macedonski a fost aceea că „nu a avut parte de concursul unui mare critic care să-l impună conștiinței publice (…), așa cum s-a întâmplat cu Eminescu și Titu Maiorescu” (apud Ovidiu Ghidirmic).
Mai mult decât atât, asemenea lui Titu Maiorescu -, Macedonski însuși era șef de școală literară, director de cenaclu și de revistă (Literatorul) și adversar declarat tocmai al criticului de la Junimea și Convorbiri literare.
„Dar cauza cea mai profundă este alta. Faptul că și-a devansat epoca. A fost înaintea epocii sale. O conștiință estetică avansată în raport cu epoca sa, un scriitor perfect sincronic în plan european – familia rizat cu simbolismul francez, care și a tot ce se putea ști despre simbolismul francez -, care cunoștea toată literatura franceză la zi. Puțini scriitori sincronici, ca el, avem în literatura noastră” – evidențiază, cu deplin temei, Ovidiu Ghidirmic, care conchide cât se poate de convingător: „Dacă Eminescu reprezintă tradiția, sinteza și încununarea strălucită a tradiției, Macedonski marchează începutul afirmării conștiinței moderne în literatura noastră. Este, deci, antiteza lui Eminescu”.
Găsim de cuviință să deschidem o acoladă și să poposim mai multe asupra acestor realități.
Anterior re-constituirii simbolismului ca școală literară, în Franța, Macedonski publică în revista sa, Literatorul, încă din primele numere ale acesteia, în 1880, articole-program, articole de direcție, în care etalează o viziune simbolistă, anticipatoare, asupra poeziei.
După aproape un deceniu, în 1889, anul trecerii în eternitate a lui Mihai Eminescu (în inie) și a lui Ion Creangă (în decembrie), Al. Macedonski clama, revendicativ, prin eseul În pragul secolului, pionieratul său – la scară europeană – în promovarea simbolismului.
Poetul, teoreticianul și publicistul român Al. Macedonski scria răspicat: „Belgienii, și se poate zice aceasta cu mândrie și despre unii din români, dacă n-au fost tocmai ei precursorii mișcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin și alții încă – cei patru întâi citați, astăzi deja iluștri – au avut onoarea, împreună cu mine (s.n.), să ia parte, acum 12 ani, la mișcarea provocată din Liege de revista La Wallonie, al cărei energic și valoros director era dl Albert Hochel, unul dintre distinșii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene Mercure de France.
Că afirmațiile de mai înainte sunt cât se poate de întemeiate o demonstrează însușii faptul că, în numărul din august 1886, Macedonski publicase patru poeme în franceză:Volupte, Hysterie, Haine, Guzla.
Mai mult decât atât, în șocantul său eseu Despre logica poeziei, publicat încă din primul an de apariție a revistei Literatorul, 1880, Al. Macedonski anticipa o serie de idei ale lui Stephane Mallarme, pentru a ne abține să ne exprimăm că francezul le preluase de la poetul oltean.
În articolul menționat, Macedonski reliefa o serie de similitudini între poezie și muzică, punând, totodată, în evidență deosebirile structurale dintre poezie și proză.
Demersurile sale mergeau mult mai în profunzime, devansându-și, repetăm, epoca și susținând în premieră absolută: „Poezia își are logica ei particulară, deosebită de logica prozei. Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim” (s.n.). Punctând, apoi, că tot ceea ce nu este logic e absurd -, Macedonski concluzionează: „logica poeziei e, prin urmare, însuși absurdul” (s.n.).
Fără a exagera câtuși de puțin, îl putem considera pe Al. Macedonski autorul unui veritabil manifest pre-simbolist, prin articolul său Poezia viitorului, publicat în revista Literatorul la data de 15 iunie 1892, exact când se împlineau trei ani de la trecerea la cele veșnice a lui Eminescu.
Afirmațiile sunt categorice și, putem afirma, revoluționar pentru acel moment literar al Europei și al lumii, anume că poezia „și-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei”.
Acest fapt a fost posibil, argumentează irefutabil Macedonski, grație simbolismului și instrumentalismului, care este „tot un simbolism, cu deosebirea că sunetele joacă în instrumentalism rolul imaginilor”.
Atât de sigur era poetul român pe viziunea , pragmatismul și evidența judecăților sale de valoare încât conchide autoritar, ca un judecător de instanță supremă, precizând că „simbolismul unit cu instrumentalismul” constituie, asemenea wagnerianismului, „ultimul cuvânt al geniului omenesc”. (s.n.)
Și mai semnificativ considerăm a fi, alături de cele menționate mai sus, realitatea că articolul Poezia viitorului, din iunie 1892, nu este singular – în sensul că opinii și opțiuni pre-simboliste conțin alte două eseuri teoretice ale lui Macedonski, publicate în Literatorul cu 11 ani mai înainte, în 1881: Despre poezie, respectiv, Despre poemă.
Dar creatorul de geniu Al. Macedonski nu s-a rezumat doar la a teoretiza simbolismul. L-a și promovat, prin revista Literatorul, al cărui directorat l-a asigurat în permanență.
A lansat și a susținut cu fervoare de ctitor, în coloanele acestei prestigioase publicații, tot ceea ce se diferenția de poezia română de până în 1880 (marcată de parnasianism, naturalism, decadentism și chiar simbolism, de care s-a distanțat ulterior), impulsionând cu frenezie, aidoma unui suporter înfocat, tot ceea ce putea frapa , impresiona și contraria prin inedit, ieșit din comun, bizar.
Specialiștii au constatat că, la un moment dat, devenise peremptorie vocația lui Al. Macedonski de a se antrena, el însușii, în creații concepute în consonanță cu moda pariziană cea mai nouă, având ca țintă de foc revoluționarea structurii și standardului poeziei.
Pasiune irepresibilă, energie și timp a investit în instrumentalism, animat de voința acerbă de a obține efecte lirice eclatante din combinații insolite de imagini și sunete, precum în Guzla și în poemul intitulat Rimele cântă pe harpă.
Prefigurând, parcă, apariția școlii poetice a lui Rene Ghil, la Paris -, Macedonski publică anterior, în revista sa Literatorul, apoi în volumul Poezii din 1881, creații de mare impetuozitate lirică și virtuozitate sonoră precum Înmormântarea și toate sunetele clopotului ori Lupta și toate sunetele.
Revenind la studiul de sinteză și concizie exemplară al lui Ovidiu Ghidirmic (citat în prima parte a comentariului nostru), spicuim noi sentințe critice, de anduranță indiscutabilă: „Macedonski ocupă un loc de răscruce în literatura noastră, între romantism și curentele literare moderne – simbolism, prerafaelitism, parnasianism, naturalism, ermetism, suprarealism. Anticipează toate aceste curente moderne, face o sinteză a lor. Poezia lui reprezintă locul geometric al acestor curente moderne, el fiind promotorul literaturii noastre moderne. Dar sinteza operei lui Macedonski o reprezintă barocul. El este tipul de scriitor baroc, de creator de atelier, de experimentator de formule.(…) Stilul lui Macedonski stă sub semnul strălucirii perlei. Fără să forțăm un paradox, putem spune că Macedonski a fost anghelian înaintea lui Dimitrie Anghel, bacovian înaintea lui Bacovia, arghezian înaintea lui Arghezi, barbian înaintea lui Ion Barbu. Deci, acesta a fost Macedonski. El a inventat totul. În întreaga sa operă întâlnim foarte multe inovații. În primul rând, poate fi considerat cel mai strălucit teoretician al simbolismului. Proza lui este extrem de interesantă și de complexă, dar mai puțin cercetată.”.
Referitor la dramaturgia lui Al. Macedonski -, hermeneutul craiovean constată, iarăși, că și aceasta a fost puțin cercetată. Le fou? este o dramă pe care el a dorit să o impună pe scenele pariziene și n-a reușit: „Pentru că a venit, între timp, Primul Război Mondial, proiectul i-a căzut, a intrat într-o criză de galofobie, nu-i mai suporta pe francezi, deși toată viața a fost obsedat de literatura franceză. A avut un complex al literaturii franceze și a urmărit să cucerească gloria pariziană. Piesa în discuție era una modernă, pe tema autodedlubării, a dublului conștiinței, care îl anticipează pe Pirandello.”.
În armonie și în profund acord cu divinul critic – care i-a consacrat un amplu capitol în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) -, Ovidiu Ghidirmic subliniază: „Înainte de toate, însă, Macedonski rămâne poet și Călinescu dădea un diagnostic definitiv asupra lui când spunea: Câte strofe rezistă din Macedonski sunt ale unui poet mare, la fel de mare ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins.”.
Încheiem prin a puncta faptul că poezia macedonskiană cuprinde trei mari cicluri: Psalmii moderni (fiind cel dintâi creator de psalmi din literatura română, anticipându-l, astfel, pe Arghezi), Nopțile și Rondelurile (operă de mare rafinament, grupate în două cicluri magnifice: Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan).
Capodopera rămâne, însă, Noaptea de decembrie, comparabilă – după opinia justă a magistralului critic literar și hermeneut universitar, menționat de mai multe ori de noi – cu o altă capodoperă a Poetului Național, cu țintă geamănă: „din multe puncte de vedere, o alegorie filosofică pe tema condiției omului de geniu, ca și Luceafărul eminescian.”.
.
|
Dan Lupescu 11/23/2017 |
Contact: |
|
|
