Modernitatea poeziei lui George Schinteie*
George Schinteie scrie o poezie de tip reflexiv, orientată, deliberat, cu un entuziasm epidictic, mai întâi spre lumea artistică şi, apoi, spre o zonă de receptare mai vastă, atât de extinsă cât o poate estima un poet incomod, preocupat de aderenţa publicului la egoul său puternic.
Cartea de poezie devine pentru autorul în cauză o construcţie suprarealistă a identităţii. Problematica identităţii, foarte incitantă şi spornică din punct de vedere creativ – îndeosebi în structurile sintactice ale monologului liric, vorbind despre sine şi despre relaţiile cu semenii artişti –, ocupă adâncimile textuale, răzbătând spre cititor din undele repezi ale suprafeţelor estetice, care probează intensitatea neliniştilor subsidiare societăţii de apartenenţă. În acelaşi timp, manevrele insinuante, bruşte, imprevizibile, şocante, prin care poetul înaintează în interiorul unui areal fără graniţe, caracterizează tot un comportament artistic, asumat ab initio. De la un poem la altul, lirismul se învigorează, îndeosebi, dar nu exclusiv, graţie pendulării între exteriorizarea emoţiilor estetice şi asimilarea semiotică a tot ceea ce, în nişa existenţială conturată, stă sub semnul artei.
Figura cunoscutului scriitor timişorean George Schinteie, care poartă pe străzile cetăţii, poate tocmai pentru a-şi accentua identitatea, pălărie cu boruri largi şi un fular interminabil, se înscrie în tradiţia modernă europeană, inaugurată simbolic de The Portrait of an Artist as a Young Man de James Joyce. În concordanţă cu semnele exterioare ale apartenenţei la comunitatea artiştilor, sunt puse în funcţiune intimităţi, cum ar fi autoperceperea în oglinzile poeziei, dovadă a unei iconicităţi pluriartistice: „în sufletul meu cântă viori când mă uit în oglindă” (Puzzle).
Respectându-şi condiţia identitară în orice conjunctură, poetul George Schinteie îşi prezintă şi cărţile în veritabile happeninguri, la care convoacă artişti din toate domeniile – muzicieni, artişti plastici, actori, regizori, cameramani şi, mai ales, scriitori – încurajând (şi participând la) un dialog al artelor, prin reprezentanţii lor cei mai autorizaţi. Asemenea întâlniri ad-hoc, tot mai frecvente în oraşul nostru, se petrec în coordonatele semiotice ale cafenelelor artistice din marile centre culturale europene, într-o ambianţă pe muchia dintre formal şi informal, ce-mi aminteşte, între altele, de celebra Cafenea Voltaire din Zürich, în care s-au intersectat James Joyce cu Tristan Tzara, de pildă, fapt mai mult decât onorabil pentru avangarda românească.
Convergenţa artelor, mai cu seamă a celor vizuale, a creat deja o tradiţie a cărţii – obiect artistic, în special a celei de poezie, prezentată într-o formă care place şi emoţionează. Într-un asemenea proiect, poetul şi pictorul devin nu doar solidari, ci şi complici în realizarea actului artistic, co-enunţiatori în interacţiune cu un public mai eterogen – nu neapărat mai larg, dată fiind, pentru o receptare avizată, exigenţa iniţierii destinatarilor în ambele coduri în care li se comunică. Dar această hibridizare nu are neapărat ca scop receptarea profesionistă, pe care mizează, de regulă, o carte-unicat, ci, mai degrabă, în cazul de faţă, ca şi în cele ale apariţiilor editoriale precedente, vizează stimularea unei emoţii estetice de la prima întâlnire cu cartea. Cromatica şi arhitectonica volumului, intitulat, din raţiuni numerologice de natură fatidică – evident, personalizate întru exprimarea identităţii – , 68 (poeme cu fereastra deschisă), fac din acesta un obiect al admiraţiei spontane, sincere, înainte de orice lectură. Prezumtivul cititor apreciază frumuseţea operei, în ţinuta sa artistică, aşa cum cei ce privesc Catedrala din centrul Timişoarei îi admiră linia arhitecturală şi fineţea cromatică, indiferent dacă sunt credincioşi sau nu, dacă se folosesc sau nu de serviciile acestei instituţii eclesiastice. De aceea, merită salutate cooperarea poetului George Schinteie cu pictorul Victor Gingiu, sincronizarea şi sincretizarea uneltelor expresive, într-o carte încântătoare, purtând semnele indiciale ale sângelui care arde în venele artiştilor şi ale purităţii metafizice a artei. Meşteşugită în cele mai mici amănunte, cartea a fost adusă la forma materială... ideală, care să anticipeze nivelul semantic, la fel de elevat, al creaţiei lirice.
Vârsta autorului, declarată tranşant – 68 referindu-se la anii săi de până acum – recomandă o polifonie stilistică, rezultată din experienţa poetică şi poietică, atestă definitivarea vadului curgerii lirice, care eşapează printr-o „fereastră deschisă”. Poetul are în acest moment un public al său, un orizont clar şi chiar un „dincolo de”, ce decurge dintr-o judecată matură a fenomenologiei. Ca scriitor, se distinge mai cu seamă prin propensiunea sa metafizică, graţie căreia poezia pune în discuţie şi universul inefabil, căutat, refuzat, dar existent în afara existenţei, în adevărul divin, adeseori invocat.
Există în acest volum o tensiune corozivă şi, paradoxal, coezivă, între cunoaştere şi imposibilitatea de a cunoaşte; emerge, din acumulări diverse şi multiple, o falie provocatoare, care nu încetează să ademenească şi să amăgească poetul, constrâns, de coduri ancestrale, la poticnire pe drumul spre perfecţiune. Prin motto-ul ales din Lecţia despre cub a lui Nichita Stănescu – un memento pentru toţi creatorii că sunt creaţii ale unicului Creator perfect –, George Schinteie arată, indirect, că are înţelepciunea de a-şi conştientiza limita de sus. Totuşi, nu rezistă chemării de a urca, în rând cu mulţi alţi artişti ai mapamondului, precum Iisus altădată, ceea ce numeşte „dealul golgotei” – respectând principiul simbolic, pentru a sublinia inferioritatea fiilor omului faţă de Hristos, a umanului faţă de divin. Solidaritatea cu artiştii merge până la mimesisul tautologic, la care se referea Eugen Dorcescu, vorbind despre o direcţie evolutivă a artei contemporane: „patru mâini pe claviatura pianului vechi/ sculptat de Călărăşanu într-o altfel de viaţă/ obiectul încremenit vorbeşte o limbă muzicală/ trecută prin gândirea artistului ca grâul la moară” (Pianul înfipt în stele).
Focalizarea unor aspecte ale procesului de creaţie, pe fundalul destinelor foarte asemănătoare ale creatorilor, motivează frecventele glisări în poezie ale unor imagini artistice de natură diferită, surprinzătoare prin ineditul inserţiei sau al adiţionării. Prin asemenea imagini atipice, stridente, se ilustrează, pe de o parte, libertatea de expresie din lumea artelor, pe de alta, inepuizabilele posibilităţi de combinare a semnelor, de amalgamare a unor valenţe semantice nebănuite, în contexte specifice poeziei. Semnificaţiile – preponderent afective sau ideologice – parvin, în general, pe canale perceptive diferite. Într-o sintaxă mixtă, ele compun un impresionant tablou al metisajului estetic. Nicidecum un amalgam de sensuri aleatorii, necontrolate de autor. E drept că, de multe ori, acestea s-ar putea contrazice şi chiar anula (mai cu seamă în formula „contradictio in adiecto”, la care recurge poetul – „lacrimile cărnoase”, „zborul fără aripi”, „păcatul inocent” etc.). Dar asta s-ar întâmpla în condiţiile decodării simple, pe baza referenţialităţii directe, pe care George Schinteie o eludează constant: „acum scrie poemul/ îmi dictează în noduri de fum/ alergarea muzicii unui compozitor/ în timp ce parcurse trei circuite cu tramvaiul şase/ şi două pahare de sticlă ciocneau literele/ de note muzicale” (Care aprinde chibritul); „şi-aştept să cânte-un nor cuminte/ o simfonie gata de-nrămat” (Oblonul serii); „din abatorul de cuvinte ies poemele/ gata ambalate unele puse pe muzică/ altele destinate scenei/ în mici dramolete sau desuete sonete” (Albastrul cuvintelor); “cineva nevăzut mă prinde de voce/ şi mă poartă-ntr-o arie de operă/ din care abia scăpaţi fluturii mov/ colorează anotimpuri rebele” (Fără binecuvântare) etc. Viteza succedării unor imagini artistice aparent incoerente, a trecerii de la un canal perceptiv la altul şi a schimbării codului artistic reflectă mobilitatea gândirii poetice, o dinamică de invidiat a imaginaţiei: „toamna asta sună puţin dezacordat/ simfonia de frunze prin nuci/ vântul scrie poeme de-mbrăţişat iubita/ cu apăsarea paşilor imaginari/ după care aleargă un cal nărăvaş/ dirijorul de sentimente tresare din melancolie/ şi aruncă bagheta invizibilă spre o stea...” (Zbor de toamnă).
Ce mi-a transmis mie acest volum, ce anume am reţinut după ce m-am distanţat de temele poetice şi de modalităţile – prozodice, gramaticale, stilistice – de textualizare? „Porumbelul ucis pe trecerea de pietoni”. „Zborul fără aripi”. Senzualitatea. Sărutul. „Păcatul inocent”. Extravaganţa. „Fumul de iluzii”. „Ninsoarea albă a sfârşitului”. Orizontul-zid. Bufniţa. Frica de moarte. Visul (sau iluzia?) unei alte vieţi. Trecerea – ca într-un perpetuum mobile, plasat în centrul unui peisaj erotizat, profund antitetic – din viaţă în moarte şi din moarte în moarte: „... viaţa mea aleargă/ spre altă viaţă nevăzută de nimeni/ dar speră s-o simtă s-o pipăie s-o sărute/ ca pe o iubită cu vălul veşniciei pe frunte/ din care să culeg pe furiş o urmă mirositoare de vis/ să-l trăiesc precum moartea atâtor vieţi/ prin moarte” (Panta rhei).
Ce impresie mi-a făcut discursul liric? De miraj. De dezinvoltură. De robusteţe. De modernitate – căreia i se pot ataşa ambele prefixe în vogă: neo- sau post-. Poezia lui George Schinteie este modernă prin altceva decât prin conformarea la un program. Este modernă prin spulberarea limitelor de orice fel. Şi este, în acelaşi timp, nobilă. Prin mesajele ei bulversante, memorabile, configurând o mitologie contemporană: cu puzzle-ul, cu violonista-mamă, cu vizita la Dali, cu tabloul într-o singură culoare, cu identitatea căutată într-un sistem de relaţii paradigmatice, cu imagini nebuloase, precum „melcul inimă” care „sărută orizontul”. „Melcul inimă” este o metaforă de identificare: pentru un eu liric, care, mai presus de orice altceva, nu se sfieşte să iubească. Dimpotrivă, trăieşte în prezentul etern al iubirii. Al valorilor perene.
______________
*George Schinteie, 68 – poeme cu fereastra deschisă –
|
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu 11/19/2017 |
Contact: |
|
|
