Cutia cu fund dublu
Să fii spectator, sau să te implici în dezbaterea publică? Dacă da, atunci unde: în țara de origine, în cea de adopție sau în cea în care te-ai stabilit numai temporar? În toate, în niciuna? Mult, un pic, deloc? Acestea sunt întrebările emigrantului, sau, mă rog, ale imigrantului, după caz. Nu sunt ele chiar grave, dar nici neglijabile. În fond, e normal să adopți o atitudine și să te implici, acolo unde rezultatul te afectează în mod direct.
Dar ce te faci când te afectează mai multe situații deodată? Normal ar fi ca măcar pe plan local să acționezi. E bine să te pronunți și la nivel național, dar preferabil acolo te-ai născut. Oare putem vota de două ori? Parcă sună a ilegalitate... Dar dacă ai două pașapoarte? Hmm..
Suntem precum pisica din experimentul lui Schrödinger, care e teoretic atât moartă cât și vie, câtă vreme nu ne uităm în cutia în care e captivă. În străinătate nu prea știm dacă să trăim după legile pe care le aducem cu noi în cutie, sau după cele în mijlocul cărora care ne-am instalat, cu cutia noastră cu tot. Ca-n anecdota celor doi milițieni, care inspectează locul faptei și constată că situația e gravă de ambele părți, geamul fiind spart și în față și-n spate, schimbăm și noi punctul din care privim lucrurile, analizând cu convingere hibele ambelor țări din care facem parte.
Sunt convinsă că pentru un jurist bun nu e o problemă prea mare să clarifice unde avem dreptul să votăm. Ne-specialiștii, în schimb, au alte păreri. Ei se-mpart în două tabere și – culmea – ambele ne critică! Eu una încasez bobârnace cu destulă regularitate, când mă amestec în treburile interne ale României; la fel le încasez și când nu mă amestec. Același lucru mi se-ntâmplă atât în țara natală, cât și în cea de adopție (Germania) și în cea de reședință (Spania).
Îmi țiuie urechile de atâta ciulit în stânga și-n dreapta! Doamna Merkel e foarte activă; zilnic răsare ceva important din agenda Dumneaei. A ignora schimbările din Germania ar fi un risc care m-ar putea costa scump. Și-n România se mișcă multe; vin ai noștri, pleacă ai noștri. Iar despre Spania... n-are rost să vorbim. Țara se rupe literalmente, de când cu protestele separatiștilor. Ce să mai zici despre americani și ruși?! Asta dacă facem abstracție de butoiul cu pulbere pe care ședem cu toții în Țările Arabe! E greu să ții pasul cu toate. Simpla încercare de a fi la curent te stoarce ne vlagă iar încercarea de a trăi în permanență cu fundul în mai multe luntri e din ce în ce mai epuizantă. Cum să nu te retragi, sau măcar să te abții?! Cutie sau luntre încolo și-ncoace, e cert că fundul ei e ... dublu.
Dacă te implici, ești băgăreț. Dacă ești pasiv, ești comod, dar, totuși, nu se face să-ți dai cu părerea despre ceva în care nu ești implicat. Nici nu se cade să te dai mare, venind cu sfaturi din afară, după ce n-ai mâncat cam de multișor nici pâinea casei, nici celebrul salam de soia.
Mă mustră pentru impasibilitate mai ales cei inimoși, deciși să intrevină activ și să pună osul la scoaterea țării din impas (ei spun marasm). Tabăra lor e mai mare, atât în România, cât și în afara țării. Dar sunt și unii care mă sfătuiesc să nu mă implic, nemafiind la curent cu totul.
Mă uit cum fac ceilalți „expatriați” și mărturisesc că felul lor de-a trata problema mă inspiră. Când se pune problema să-și declare apartenența, germanii și anglo-saxonii, firi practice și cerebrale, au un mod foarte tranșant de a-și distribui preferințele. Personificând la nivel de popor ce are fiecare dintre noi, o mamă și un tată, ei au un Vaterland și o Heimat. Deși ambele înseamnă patrie, sentimentele cu care se raportează la ele diferă. Tatălui, mai precis autorității masculine (Vaterland derivă din germanul Vater – tată) îi datorăm respect, subordonare. Lui i ne adresăm prin judecată și ne așteptăm ca aceasta să fie dreaptă. Mamei în schimb, îi purtăm grijă, cu tandrețe. Personificarea patriei-mumă ni se adresează prin suflet, fiind depozitara iubirii, blândeții, protecției și bunătății.
Numai împreună, cele două forme de „acasă” compun tabloul complet al „familiei” naționale a fiecăruia dintre noi. În consecință, dacă simțim respect pentru orânduirile din țara în care ne-am stabilit, dar și duioșie pentru România, nu e nimic în neregulă cu noi. Nu-nseamnă că suntem nici fățarnici, nici indeciși. Suntem pur și simplu la fel de normali ca un pompier irlandez, care patrulează fericit prin New York de St. Patrick´s Day, ținând steagul cu verdele tradițional în sus. Dar putem nimeri și rolul unui sas transilvănean din secolul trecut, care a dus jertfa la extrem, sacrificându-și viața pentru o Germanie din păcate fanatizată, atunci când l-a chemat la datorie, într-un absurd Război Mondial. După cum i-a fost norocul...
Ar fi simplu dacă am avea toți „doar” o mamă și un tată. Din păcate, în zilele noastre, tabloul idilic al familiei tradiționale s-a modificat substanțial. Modelul monoparental dobândește tot mai multă răspândire. Ba chiar, există și cupluri unisex sau familii gen „patchwork”. Privite din perspectiva naționalității, nu rare sunt cazurile în care se emigrează din cauza unei mame maștere respingătoare (cum sunt țările musulmane pentru cetățenii creștini) sau a unor frați vitregi urâcioși, care ne pun bețe-n roate (șiiți contra suniți, kurzi contra turci, israelieni contra palestinieni etc.).
În definitiv, nici nu sunt necesare adversități atât de pronunțate pentru a determina un om să-și caute norocul prin alte părți. Se poate întemeia o familie oriunde, aiurea, din te miri ce motiv. Un american supărat pe autoritarul tată SUA se poate muta la mătușa Canada, în timp ce un canadian plictisit de mama-Canada se poate stabili la bunica-Europa iar un român nevoiaș se poate aciui la verișoara sa mai înstrărită, Franța. E liber fiecare să se așeze după propriul plac unde se simte mai bine.
Oameni sub vremi, precum pisicile care se cuibăresc cu mare plăcere prin spațiile mici, ne facem și noi culcuș, căutând o viață-ntreagă cutia potrivită, dar mai și ițim capul din ea, curioși, ca orice vietate. Reflexul de punere la adăpost ne este comun tuturor, dar lozul pe care-l nimerim cu alegerea noastră nu depinde de noi. Decizia o are conducătorul experimentulului, cel care saltă capacul din când în când și constată sec, că suntem sau nu suntem vioi și la datorie, oriunde ne-am afla.
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg / Benissa 11/19/2017 |
Contact: |
|
|
