Scrisoare pastorală
Dragii mei
Plin sau gol.
Mereu am auzit pe semenii mei făcând comparații. Până în 1989 se făceau comparații cu situația de dinainte de război. Majoritatea își aminteau cu nostalgie de vremurile acelea, când aveau pământul lor, când umpleau podul, magazia și pătulul de bucate, când nu dădeau cote, când nu li se lua pământul. Un țigan mi-a spus: ,,- Înainte era mai bune, părinte! Aveam libertate! Nu te întreba nici Dumnezeu unde te duci și de unde vii!” A fost singurul om, care a pus mai presus de bunurile materiale libertatea. Românii socoteau pe primul plan averea, hrana, bunăstarea, țiganul libertatea.
După Revoluție, când s-au deschis granițele și a început roitul, comparațiile au continuat, însă de data aceasta pe alte planuri. Au început comparațiile între cele din țară și cele din afară, între România și alte țări, de cele mai multe ori țări supradezvoltate, foste imperii. De fiecare dată comparațiile se sfârșeau cu părerea de rău că ale noastre, inclusiv țara în totalitatea ei, sunt cu mult în urma celor străine: ,,- Ăia sunt cu o sută de ani înaintea noastră, părinte!” ,,- Nici într-o sută de ani nu-i ajungem noi!” Toate ale străinilor erau puse la superlativ, toate erau de la excepțional în sus; toate ale noastre erau de proastă calitate, toate erau rudimentare, de mântuială, toate mormane de fier vechi. Străinii erau oameni vrednici, chibzuiți, inventivi, cinstiți, drepți, corecți, perfecțiunea întruchipată; românii erau leneși, mincinoși, vicleni, hoți, perverși, pârâcioși, reclamangii, cerșetori, gunoiul societății. Nu era vorba de modestie, de smerenie, asta ar fi făcut cinste românilor; era vorba de un dispreț profund față de tot ce e părintesc, de tot ce-i românesc. Această imagine sumbră, negativă, a țării și a poporului român era o justificare nemărturisită a fiecăruia de a-și părăsi țara și locurile natale și a pleca vremelnic sau definitiv spre alte zări. Cu cât își denigra propria țară, cu atât spera că i se va cicatriza mai repede rana produsă în suflet de desprinderea de trunchiul matern. Era ca la un divorț: soții se iubesc, trăiesc unul pentru altul, cred că nimeni și nimic nu este mai frumos și mai bun decât soțul/soția sa. Deodată se produce acel declic și iubirea se transformă într-o ură nemăsurată. Gurile care rosteau doar cuvinte frumoase, pline de farmec și eleganță, încep de acum să arunce limbile de foc ale bârfei, ale acuzațiilor grave la adresa celuilalt, ale calomniilor și insultelor. Foștii soți sunt de nerecunoscut. Pe oricare din cei doi l-ai asculta, ai impresia că celălalt înmagazinează în el tot răul și toată răutatea din lume.
Nu știu dacă s-ar putea vorbi de o boală, de un păcat sau de o rătăcire această atitudine. Când ai în vedere o persoană anume e una; când vorbești de o comunitate e altceva. Oricum, această atitudine pesimistă nu e de bun augur. Ea dezarmează, distruge elanul, idealul, valorile materiale și spirituale încetățenite de veacuri. A vedea numai partea goală a paharului nu este semn de sănătate. O doză de optimism dă forță ființei, o smulge din nelucrare, precum benzina urnește mașina din loc. Nu ne este de folos să ne comparăm cu alții mai bogați, mai avansați decât noi. Fiecare s-a dezvoltat într-un anumit context istoric. Starea materială, nivelul de viață și de cultură, nu se creează peste noapte, ci este rodul muncii multor generații. Despre aceasta am mai vorbit în alte articole. Aș propune cititorilor noștri o altă optică de a vedea lucrurile, o altă scară a valorilor.
De ce să ne comparăm cu englezii, cu francezii sau cu alte națiuni mai avansate?! Mereu vom avea un gust amar, un sentiment de insatisfacție, de repulsie față de țara și de poporul nostru. Aș propune un alt mod de comparație: între prezent și trecut. Am fi mult mai avantajați, iar comparațiile ne-ar da acel tonus de entuziasm, de optimism, ne-ar da garanția că suntem pe un drum bun, că suntem pe o treaptă superioară pe scara dezvoltării istorice. Aș pleca de la situația satului meu, pe care-l cunosc mai bine. Tatăl meu era flăcău, când a venit cu carul cu saci de făină de la moara din Colibași, unde avea rând și de la Malovăț până la Bârda i-au trebuit încă două perechi de boi ca să poată urca. Intra carul în noroi până la osie. Astăzi străbat același drum, asfaltat, cu mașina, iar pe unele porțiuni ating chiar și o sută de kilometri la oră. E o deosebire! E un salt uriaș! Prin sat, primăvara și toamna, era o adevărată aventură să mergi pe drumul principal. Ca elev, coboram pe Ostrov, treceam ogașul la Pripor și urcam apoi pe Cracul Școlii ca să ajung la școală, evitând astfel drumul și pericolul de a mă afunda în noroi. Astăzi mergem prin sat pe drum asfaltat, de la Balta până la Muncești, iar ulițele laterale sunt pietruite. E o deosebire! E un salt! Patru ani am făcut naveta de la Bârda la Malovăț, ca elev. Erau patru kilometri la dus, patru la întors. Mergem pe jos, vară-iarnă. Alții din sat se duceau la școala din Bobaița, alții la Izvorul Bârzii. Astăzi vine mașina de două ori dimineața, de două ori la prânz, merge până în centru satului ca să ia sau să aducă elevii de la școlile din Malovăț. E o deosebire! E un salt! Până în 1990 în satul Bârda era un singur telefon, la ferma de stat. Dacă era o urgență, te rugai de inginer, de contabil, de tehnician, de paznic sau de femeia de serviciu, ca să te lase să dai telefon la pompieri, la salvare, la miliție sau unde era nevoie. Am fost solicitat în miez de iarnă, la ora două noaptea, când crăpau lemnele de frig, să mă duc la Malovăț să dau telefon la salvare, fiindcă năștea o consăteancă. La fermă nu era nimeni, totul era încuiat. Astăzi nu cred că este familie în care să nu existe un telefon mobil. În altele sunt și trei-patru telefoane sau chiar mai multe. E o deosebire! E un salt! Se construiau case și înainte și acum. Erau case de piatră sau de lemne, cu două-trei cămăruțe, cu pământ pe jos, cu vatră, cu horn și zălar pentru atârnat căldarea, cu paturi de lemn așternute cu rogojină, cu garduri de stobori; observați o casă care se construiește azi: fondație de beton armat, structuri de beton armat, izolații, tâmplărie termopan, pereți izolați fonic și termic, apă curentă la bucătărie și baie, canalizare, mobilă confortabilă, garduri de fier forjat, de zid, de tablă ondulată sau alte materiale scumpe și rezistente. E o deosebire! E un salt! Zilele trecute auzeam pe cineva că și-a instalat camere de supraveghere, instalație de alarmă. E ceva! Eram copil, când a apărut primul patefon în sat, la Sabin al lui Cotăriță. Ședeau femeile cu cobelca în spinare în drum și ascultau patefonul. A apărut apoi aparatul de radio la George al lui Truț. În 1967 au cumpărat și părinții mei un aparat de radio ,,Miorița”. În toamna lui 1968 am avut prilejul, la seminar, să văd și eu un televizor. Astăzi sunt televizoare și calculatoare racordate la internet în aproape toate casele. De când deschid ochii, copii se uită la ,,desene animate”. E o deosebire! E un salt! În 1979 mi-am luat o mașină de ocazie. Nu știu dacă a fost chiar prima în sat, dar, oricum, printre primele mașini particulare. Astăzi, dacă ar fi atâtea vaci sau atâtea oi câte mașini sunt, ar scădea prețul laptelui în Severin!
Drumul de la Bârda la Severin îl făceau, majoritatea sătenilor, pe jos. Cei șaisprezece kilometri îi străbăteau în trei ore. Bunică-mea se uita după stele și știa când trebuie să plece, ca să fie în revărsatul zorilor în piață. Știa să se orienteze după Carul Mare, Carul Mic, Cloșca cu pui, Toiegele, Luceafărul de dimineață, după cântatul cocoșilor etc. Ziua era mai simplu: umbra îi era ceas. Numai Stanciu lui Țușu avea ceas în tot satul. Nu se duceau goi la oraș, ci cu cobelca sau cu ranița în spate. În cobelcă aveau câte 2-3 cotărițe pline cu fructe, cu brânză, sticle cu lapte, zarzavaturi, flori, orice ar fi putut aduce bani în casă. Și eu am însoțit-o pe mama, pe jos, copil fiind, până la Severin. Numai că eu mergeam ,,gol”, pe când dânsa era cu cobelca cu struguri. Bunică-mea încărca struguri sau cireșe de la via din Bremăna, o lua matca la vale până la Balotești, de acolo pe Izvorul Bârzii, Rascolești, Halânga până la Severin. Astăzi mă duc cu mașina la Severin. Îmi trebuie un sfert de oră să fac acest drum. Nu mai văd pe nimeni mergând pe jos, nu văd pe nimeni cu cobelca. E o deosebire! E un salt!
Exemplele și comparațiile de mai sus privesc situația concretă a unui sat, a unei comunități de câteva sute de persoane, dar ea poate fi extinsă la situația întregii țări. Decât să mă jelesc că eu n-am avion particular, că n-am lac și iaht, că n-am mașină cu caroserie blindată, că n-am hotel de șapte stele, că n-am miliarde în cont, că n-am rachetă interplanetară și altele asemenea, nu mai bine să mă bucur de ce am? Să mă bucur că am mult mai multe decât părinții, moșii și strămoșii mei; să mă bucur că duc o viață mai ușoară și mai îmbelșugată decât ei, că pot citi sau scrie o carte, că pot vedea un film, că pot ști tot ce se petrece în lume, că sunt mult mai în siguranță decât ei, că trăiesc o vreme de pace, că sunt sănătos. Fiecare poate găsi suficiente motive de bucurie, de încredere în viață, în viitor. Nu pierdeți ocazia să vă bucurați, chiar și de cele mai mici prilejuri pe care vi le oferă viața și societatea. Fiți mai optimiști, pentru că astfel îndepărtați de la dvs. multe boli ale sufletului și ale trupului. Nu plângeți după ce nu aveți; bucurați-vă de ce aveți. Nu jinduiți după ce are vecinul, sau prietenul, sau cunoscutul, fie că este român, fie italian, francez, german, spaniol sau de altă etnie. Bucurați-vă că existați, că sunteți români, că avem o țară frumoasă și bogată cum puține sunt pe pământ, că avem o istorie și o cultură de excepție.
Bucurați-vă că aveți o pâine pe masă, în timp ce atâția în lume mor de foame! Mulțumiți lui Dumnezeu că ați ajuns la această vârstă; sunt atâția tineri, victime ale unor accidente sau boli, care ar da lumea toată să mai trăiască un an, o zi, o oră măcar! Bucurați-vă și mulțumiți lui Dumnezeu că faceți umbră pământului, dacă nu puteți face mai mult! Câți alții sunt țintuiți la pat de boli grele și ar da oricât să mai facă măcar umbră pământului!
Mulțumiți lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate câte v-a dat. Și nu sunt puține!
*
In memoriam: Preotul Dumitru Ionescu. Este al doilea preot cunoscut în satul Bârda, după ce, mai înaintea lui, a slujit aici preotul Ion Bârlan, zis Notarie din Valea Boierească. Până în prezent se știa foarte puțin despre acest preot. Cu ani în urmă, am găsit la urmașii săi o fotografie, după care i-am comandat un tablou. Părintele Ionică Sfetcu apreciase că trăise între anii 1848-1915 și așa am trecut și pe tablou. O însemnare autografă de pe un Liturghier(1887) al bisericii, datată 21 aug. 1900, ne îmbogățește datele biografice ale acestui preot și corectează altele. Iat-o:
,,Spre ținere de minte. Subsemnatul m-am născut în anul 1844 februarie 18, apoi terminând trei clase primare în Severin și ceva practică de serviciu bisericesc, am intrat ca intern cu bursa statului în Seminarul Râmnicului N(oului) S(everin) în anul 1862 și la 1866 am terminat cursul seminarului. În anul 1869, februarie 16, m-am cununat cu Ana Zg. Zaharia din com. Gutu cat(unul) G…(?) și la 20 august tot acel an am fost hirotonit preot de arhiereul Evdochiadis din Craiova pentru biserica ,,Sf. Dumitru” din com. Pitulași, plasa Ocolu jud. Mehedinți. Preotul D. Ionescu și fiul său Ionescu D. Ion, 1900 august 21”.
Precizăm că e vorba de episcopul-vicar Timotei Evdochiados, despre care am scris o fișă biografică(La 100 de ani de la moartea arhiereului-vicar Timotei Evdochiados, în ,,Mitropolia Olteniei", Craiova, an. XXVIII(1976), nr. 5-6(mai-iun.), pp.466-467). Cu ani în urmă, nora preotului, Matilda Ionescu, îmi povestea că atunci când venise cu nunta de la Gutu, au făcut un popas la han, la Halânga. Atunci a arătat celor prezenți la cârciumă zestrea primită pentru mireasă de la părinții acesteia: o cotăriță cu galbeni. Toți au admirat grămada de bani, i-au felicitat pe cei tineri și le-au urat cele cuvenite. Noaptea casa mirelui a fost jefuită. Hoții i-au luat cotărița cu galbeni și i-au lăsat mireasa. De!
*
File de jurnal – 8 febr. 1982(II). ,,Duminică am avut slujbă la Bârda. Au participat și trei femei străine, dintre care două erau din Tr. Severin, iar una din Rogova. Cea din Rogova, soția lui Victor Popescu, a donat și 1500 lei pentru biserică. Au cântat la strană și au spus rugăciuni. La plecare, au trecut pe la mine, dar n-au fost decât părinții acasă. Eu plecasem cu mașina(deși n-aveam voie!) la Bobaița, unde am făcut înmormântarea lui Ion Basarabă. O sărăcie îngrozitoare am văzut la casa omului aceluia. Am vorbit cu doamna Roșianu, asistentă medicală la Luncavița(CS). A spus că în părțile lor s-ar mai găsi alimente. Mi-a promis că se va interesa de porumb și-mi va comunica, pentru a mă duce să cumpăr.
Abia am ajuns acasă, că a venit la mine moș Constantin Cocoș. Îl trimisese șeful de post, care se afla la Victor Stănciulescu, fostul primar. Mă ruga să-l duc cu mașina la Malovăț, ca să nu-l muște vreun câine. Era afumat bine. L-am luat pe la mine. Deși sâmbătă adusesem oameni cu drujba și-mi tăiaseră lemnele, încât era drumul plin, iar părinții, bunică-meu Ghigă, Ion al lui Iancu cu soția și Ghița lui Gicu cărau de zor la ele în curte, șeful nu s-a legat. Mi-a spus că noul primar îl gonește, că i-a imputat tot felul de infracțiuni, încât l-a scos chiar ,,trădător de patrie” și ,,uzurpator al economiei naționale”. Printre altele, ar fi și acuzația că a tăiat viței în Malovăț și i-a vândut apoi la sârbi, A spus că mai mulți martori mincinoși au jurat împotriva lui.
O altă problemă gravă cu care se confruntă șeful de post sunt farmecele. Crede că cineva se ține de el și de familia lui. Dovadă că găsește dimineața tot felul de lucruri, de mizerii și cioburi pe la ușă. Noaptea aude afară tot felul de mâțe zbierând înfiorător de urât, îi dau păsări în geam și alte semne de acest gen. Se încuie în casă cu femeia și copiii, își iau ligheanul cu ei, pentru a nu ieși nici pentru necesități, fiindcă le e urât groaznic. Halal miliție, gândeam în sinea mea! Șeful și-a exprimat convingerea că numai prin biserică speră să-și mai rezolve situația în care se află. De aceea m-a rugat să mă duc să-i fac sfințirea casei(a postului de miliție), să-i primesc pomelnice pentru acatist și liturghie și ,,să-i blestem” pe dușmanii lui. L-am dus până la Malovăț, dar mi sa părut îngrijorătoare starea de sănătate a acestui om!”
*
*
Zâmbete.
☺Într-un restaurant din Bucureşti un domn se adresează unui tip beat:
,,-De ce beţi atât de mult? Conform statisticilor, de la alcool moare fiecare al 5-lea bucureştean!” ,,-Nu-mi pasă, eu sunt din Vaslui!” ☺ Se tamponează două mașini. Șoferii ies din foarte nervoși, luându-se la ceartă: ,,-Cine ți-a dat ție carnet, mă?” întreabă unul. ,,- Dar cine ți-a spus ție că eu am carnet, mă?” întreabă celălalt. ☺ Când te cerţi cu un prost, asigură-te că nu face şi el acelaşi lucru! ☺ Dacă ai voință, poți să muți și munții din loc. Dacă ai creier, îi lași acolo, că nu te deranjează. ☺,,- Mi s-a furat pașaportul!” ,,- La poliție ai fost?”,, - Am fost. Nu sunt ei!” ☺ Cel mai mult îmi place să mă întâlnesc cu şefii mei, care au ieşit deja la pensie! ☺Nicăieri nu este mai bine decât în altă parte! ☺ Cine nu-i iubeşte pe proşti, are tare mulţi duşmani! ☺ Politician e unul care strigă; diplomat e unul care tace!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu 11/12/2017 |
Contact: |
|
|
