Dragă Societate,
Mă bucur că pot să-mi spun oful. Mă poți considera un mic Sisif, care, deși conștient că nu va putea să scape de pedeapsa eternă, se supune osândei.
Nu prea știam cum să-ți pun în vedere toate nemulțumirile, toate reproșurile. La un moment dat, oamenii aveau puterea de a face revolte, revoluții. Acum sunt prea obosiți și plini de plictis. Am preferat, astfel, o manieră simplistă: să scriu o umilă scrisoare.
Te-am avertizat că îți voi reproșa unele lucruri și ți-am simțit dezaprobarea în vuietul aglomerației citadine: în claxoane, în înjurături, în tot stresul cotidian. Când am apărut, căci nu pot vorbi de apariția ta, deoarece îmi ești superioară din punctul de vedere al genezei, nu bănuiam ce îmi pregătești. Aș fi tentat să spun că te ignoram cu mult stil, însă, sincer, nici nu știam că exiști. Eram prea ocupat cu gânguritul și cu alte treburi serioase de bebeluși. La acel moment, nu știam niciun lucru de “om mare”, însă acum îți mărturisesc, cu mâna pe inimă, că aș fi preferat să nu știi nimic de mine.
Ca “om mare” știu acum că ar fi aproape imposibil să îți scap cumva. Ai tu multe șiretlicuri ca să nu-ți scape niciun om! Poate dacă m-aș fi născut izolat, departe de lume, mai aveam scăpare, dar, amintindu-ne că ai scos omul din peșteri, l-ai adunat de prin păduri, l-ai luat din starea naturală și l-ai obligat să încheie contractul social, mă tem că și gândul putinței de a scăpa este iluzoriu.
Pe la Cultură Civică am aflat de existența ta, fără, însă, a conștientiza-o. Cred că încă ne mai înțelegeam la acea vreme. Nu simțeam nicio presiune, căci se ascundea bine în spatele unor lozinci precum: “Așa e bine, frumos…”, “Vei avea numai de câștigat”, iar nedreptățile de pe atunci puteau fi trecute ușor cu vederea.
Acum, descoperindu-te și înțelegând cam cum acționezi, mi-e cu neputință să fiu indulgent cu tine. Așa m-ai învățat: să fiu critic. Provoci cu atâta ușurință repulsie față de copilărie în diverse moduri, care mai de care mai iscusite și mai brutale: izbucniri de râs isteric la o manifestare normală a copilăriei (un joc), dojeni prea dure, apelative precum “imatur”, “pueril”, sfaturi răspicate, clișee existențiale.
Ai vrut să cresc și să devin “bun la ceva”, dragă Societate, dar maturitatea, pe care mi-o înfățișai atât de pompos și impozant, nu a fost decât un nou prilej pentru dezamăgire. Am lăsat copilăria în urmă, iar ea, simțindu-se abandonată, s-a ascuns printre caietele de școală, prin pagini mâzgălite, prin oracole, prin praful depus peste nenumărate amintiri și întâmplări uitate. Cred că deja sunt un “om mare” complet din moment ce nu mai am răbdare nici măcar să o caut, iar ea, copilăria, în niciun caz nu va pleca vreodată pe urmele unui copil rătăcit din lumea ei.
Nimeni, copil sau “om mare”, nu se poate ascunde de tine. Îi amăgești pe mulți preamărindu-i, ca mai apoi să-i zdrobești cu critici dure. Vlahuță se întreba, retoric poate, „Unde ni sunt visătorii..”. Ei bine, Societate dragă, tu i-ai făcut să dispară. Le-ai nimicit până și cel mai intim vis, i-ai îngropat în mizerie și ai lăsat posteritatea să le acorde, poate, un merit. În fond, cât lirism poate exprima un stomac gol chiorăind?!
Nici după maturizare nu pari a-mi da pace și nici nu te complici să mă ajuți în vreun fel! Ești pregătită, însă, să mă critici dur dacă voi eșua sau dacă nu voi reuși din prima. Probabil vei fi tentată să mă compătimești dacă voi fi de-a dreptul distrus de eșec, dar după vei reveni la atitudinea ta zeflemitoare și nemulțumită, căci tu nu ierți și nici nu uiți căderea.
Nu voi încheia sperând la o revedere. Ești omniprezentă, ești parte din mine, deși viziunea etatică exprimă chiar contrariul, afirmând că sunt o particulă neînsemnată din măreția ta.
Semnează,
Omul revoltat
PS: Uite cum mi-ai creat iluzia că ceea ce voi scrie va conta pentru tine! Să dăm Cezarului ce e al său, așa că, Societate dragă, desființează-mă cum știi tu mai bine!
|
Omul revoltat 11/10/2017 |
Contact: |
|
|
