File de Istorie Culturală - Pavel Ţugui
Pavel Ţugui este omul care a trăit vremurile cu stoicism şi demnitate şi a reuşit, cu riscuri majore, să scoată unii oameni (mari personalităţi culurale româneşti) de sub vremuri, ca să-l parafrazăm pe bătrânul cronicar român. Are o evoluţie biografică spectaculoasă, pe care o vom menţiona, după fişa elaborată de Stancu Ilin pentru, Dicţionarul General al Literaturii Române, editat sub egida Academiei Române în 2009, Ţ/Z, p. 55-56, sub coordonarea generală a lui Eugen Simion.
S-a născut în localitatea bucovineană Vicovu de Jos, jud. Suceava, la 1 noiembrie 1921, în familia ţăranilor gospodari Ana (n. Muntean) şi a lui Vasile Ţugui (Ion Ţugui îi este frate vitreg). În satul natal, urmează şcoala primară şi gimnaziul (1928-1935), apoi Şcoala Normală din Cernăuţi şi de la Şendriceni (1935-1943), Şcoala militară de ofiţeri de rezervă din Ineu, de unde este trimis pe front. La Rădăuţi, la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” îşi susţine bacalaureatul (1946), după care se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi (urmând doar până în anul trei). În 1965 absolvă, la fără frecvenţă, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. După absolvirea Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti, în 1947, unde i-a avut profesori pe Lucreţiu Pătrăşcanu, C.I. Gulian, Miron Constantinescu, V. Maciu, Gh. Georgescu-Buzău, M. Roller, începe carierea politică: instructor la Secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PCR (1948-1951), şef al sectorului de literatură şi artă (1951-1953), şef (locţiitor de ministru) la Ministerul Culturii, coordonând Departamentul artelor, muzeelor, monumentelor şi învăţământului artistic (1953-1955), şef al Secţiei de ştiinţă şi cultură a CC al PMR (1955-1960). Din această înaltă funcţie este destituit şi exclus din partid pentru „idei naţionaliste” şi „legături clandestine cu colegii foşti legionari”, predând la o şcoală generală din Băneasa. Este ajutat de Al. Piru (carismaticul profesor universitar şi istoric literar, el însuşi fiind ajutat de Pavel Ţugui, reintegrându-l în învăţământ ca asistent în 1956, după ce, timp de 7 ani, a lucrat ca strungar, paznic, salvamarist) să fie numit lector universitar suplinitor la tânăra Filologie craioveană. După susţinerea doctoratului cu Grigore H. Grandea. Omul şi opera (în 1972), urcă treptele carierei universitare, ajungând profesor şi şef de catedră în 1977 până în 1984, când este obligat să se pensioneze. Şi dosarul de promovare ca profesor universitar a stagnat câţiva ani, datorită dosarului său politic! De altfel, dosarul său de la CNSAS demonstrează că a fost urmărit cu perseverenţă, printre denunţători numărându-se şi unii din cei protejaţi sau apropiaţi de Pavel Ţugui. Înainte de 1989, el avea o poziţie critică, dar obiectivă asupra politicii oficiale; multe din aceste critici sau adevărul despre promovarea şi comportamentul unor lideri politici decizionali mi le spunea numai atunci când mergeam împreună pe străzile Craiovei, fiind conştient că zidurile au urechi.
Revuistic, a debutat la „Contemporanul”, în 1950, iar editorial abia în 1971, cu o ediţie din Poveşti şi poezii populare româneşti de I.G. Sbiera. Ca editor, s-a ocupat de tipărirea scrierilor lui Gr. H. Grandea, Radu I. Sbiera, Alice Călugăru, A.E. Baconsky, D. Ciurezu, L. Blaga, T.V. Ştefanelli, Samoil I. Isopescu, Iulian Vasper.
În domeniul istoriei literare, Pavel Ţugui s-a impus prin: Contribuţii la o istorie a mişcării cultural-ştiinţifice din ţinuturile bucovinene (1977), Restituiri. Cazul Blaga (1948), Eminescu-Creangă. Documente biografice inedite ((1996), Arghezi necunoscut. Zbuciumul vieţii şi zidirea operei (1998), Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej (1999), Dosarul Brâncuşi (2001), Tinereţea lui Petru Dumitriu (2001), Bucovina. Istorie şi cultură (2002), File de istorie culturală. Fapte, confruntări, documente (2009), Apus de soare din nou pe scena Teatrului Naţional (2010), Despre lumea cultural-artistică din România secolului al XX-lea, vol. 1, Muzica şi literatura (2010), vol. 2, Arte plastice. Teatru (2012), vol. 3, Monumente istorice şi artistice. Privire istorică şi critică (2014); Corespondenţă şi documente, vol. 1-2 (2013), Primul război mondial şi Reîntregirea României. Năzuinţe, idei, fapte (2014).
În prefaţa volumului său, Amurgul demiurgilor. Arghezi. Blaga.Călinescu (Dosare literare)(1998)), Pavel Ţugui face confesiuni sincere şi de o importanţă deosebită pentru istoria culturii române şi nu numai . „Care au fost principalele motive ce m-au determinat să optez pentru organizaţiile politice «de stânga», iar din vara anului 1945 să devin membru al PCR?” se întreabă autorul. Războiul, sfârtecarea ţării la finalul domniei lui Carol al II-lea, debandada din ţară după război, atrocităţile unor foşti legionari în numele răzbunării etc. A intrat în Frontul Plugarilor şi în politica oficială, în care acţionau persoane de tristă amintire: Ana Pauker, I. Chişinevschi, N. Moraru, M. Novicov, Matei Socor, L. Răutu (care l-a dat afară), Sorin Toma, Miron Radu Paraschivescu, Silviu Brucan, A. Toma, Leonte Tismăneanu (este scandalos şi revoltător ca fiul acestuia, Vladimir Tismăneanu, să dea azi lecţii de democraţie), W. Roman, Eduard Mezincescu etc., dar şi persoane notabile (Crohmălniceanu, Nina Cassian, A. E. Baconschy), care propăvăduiau dur realismul socialist impus de bolşevism.
Bucovineanul Pavel Ţugui a ştiut, totuşi, să discearnă de timpuriu grâul de neghină, alăturându-se unor intelectuali autentici: M. Ralea, Petru Groza, Zaharia Stancu, Al. Rosetti, M. Beniuc, Ile Murgulescu, Camil Petrescu, Sabin Drăgoi, A. Vieru, datorită şi activităţii sale la catedra de estetică generală de la Institutul de Artă din Bucureşti, începând cu anul 1950.
Implicat, oficial, în politica vremii, Pavel Ţugui a reuşit să ţină dreapta cumpănă şi să apere valorile româneşti, atât cât se putea într-un deceniu stalinist de tristă amintire. În cartea sa, File de istorie culturală (2009), un volum de 800 de pagini, el aduce documente de importanţă majoră despre zbaterile marilor personalităţi în acest context social-politic ostracizant: C. Rădulescu-Motru, L. Blaga, Aron Cotruş, Z. Stancu, Ilarie Voronca, M. Sorbul, Petru Comarnescu, N.M. Condiescu, Al. O. Teodoreanu, Al. Philippide, Th. Simenschy, Marian Preda, Al. Piru, Eugen Simion, N. Manolescu, Dan Botta, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu etc., sau despre alte personalităţi din perioada interbelică, văzute în acest context: O. Goga, Virgil Madgeru, N. Iorga, Al. Duiliu Zamfirescu.
Vom aduce în faţa cititorului doritor de adevăr doar unele din dezvăluirile documentate, argumentate ale prof. Ţugui. Vorbind despre „Umilirea filosofului C. Rădulescu-Motru”, preşedinte al Academiei Române, de către studenţii legionari („a dat buzna în amfiteatru un grup de studenţi legionari care, prin forţă, l-au constrâns să întrerupă cursul”) de către ministrul Educaţiei Naţionale, Traian Brăileanu, care-l pensionează forţat, în 1940 (alături de P.P. Panaitescu, C.I. Parhon, E. Racoviţă, D. Pompei, I. Simionescu, N. Vasilescu-Carpen, toţi membri ai Academiei Române), de şeful statului şi regele Carol al II-lea care-l obligă să renunţe la postul de preşedinte al Academiei, de şeful cenzurii legionare, E. Bernea, care nu-i permite editarea în limba germană a vol. Timp şi destin. Pavel Ţugui, în calitatea sa oficială de şef al Secţiei de ştiinţă şi Cultură a CC., a propus, în 1955, ca noi membri ai Academiei pe T. Arghezi şi T. Vianu şi reprimirea în acest for a lui Blaga, Dimitrie Gusti şi Rădulescu-Motru (cerere la care s-a opus fostul student al filosofului, Miron Constantinescu). Filosoful de la Motru a fost „salvat” de C.I. Parhon şi M. Ralea, prin internarea la Institutul de Geriatrie şi de Pavel Ţugui, prin propunerea acordării unei pensii şi reîncadrarea ca cercetător ştiinţific la 88 de ani (la intervenţia lui M. Ralea şi Tr. Săulescu, Tudor Vianu, Ionescu-Siseşti). „Adevărul este că regimul totalitar comunist l-a nedreptăţit şi umilit nemeritat pe marele filosof”, concluzionează Pavel Ţugui.
Publicarea în „Scânteia” (5-10 ian. 1948) a foiletonului agresiv al lui Sorin Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, avea să ducă la umilirea unui mare scriitor, Tudor Arghezi, interzicând tipărirea scrierilor sale, fiind scos din manuale şcolare şi izolat la Mortişor, neacordându-i-se cartela de alimente şi combustibil, făcându-l, practic, muritor de foame. Pavel Ţugui a intervenit direct, în iunie 1951 ca autorul Cuvintelor potrivite, să primească aceste modeste cartele, pentru care Arghezi îi mulţumeşte personal şi, de atunci, „poetul a stabilit o legătură, o relaţie ce avea să dăinuie”. L-a sprijinit în tipărirea traducerii fabulelor lui Krâlov („Domnului Pavel Ţugui/pentru raftul dumnealui”, semnează Arghezi această dedicaţie-autograf), a primirii în Academie, a reabilitării oficiale publice chiar de către Gheorghiu-Dej, motive îndreptăţite ca maestrul de la Martişor să-i adreseze urarea versificată: „1 ianuarie 1955, Tovarăşului Ţugui, ministru / De-Anul Nou ce pot să-i spui /Tovarăşului Ţugui? / Să se ştie/ Mărturie/ Pentru prieteni şi duşmani, /Tânăr o sută de ani/ T. Arghezi”.
Genial poet, prozator, dramaturg şi filosof, Lucian Blaga a suferit şi el rigorile regimului stalinist instaurat în România cu ajutorul tancurilor sovietice şi a cozilor de topor din ţară, începând cu îndepărtarea din învăţământul universitar în 1948 şi izolarea sa publică. Pavel Ţugui a mers în 1956 la Cluj, pentru a stabili o legătură între revista „Steaua” şi Lucian Blaga, având un dialog cu însuşi marele filosof pentru ca acesta să fie reintegrat sistemului editorial şi revuistic: „Privind totul cu imparţialitate – scrie Pavel Ţugui – şi deplină luciditate, atunci, acolo, de către oamenii respectivi s-a comis o eroare reparabilă pentru cultura şi literatura română”. „Oamenii respectivi” erau nu numai din aparatul de partid (în frunte cu inflexibilul Leonte Răutu), dar şi din colegii săi de breaslă, între care oficialul Mihai Beniuc a „strălucit” prin dezinformare şi răutate . Pentru eforturile sale, Blaga îi mulţumeşte lui Pavel Ţugui „foarte mult pentru grijă şi promptitudine”.
O altă celebritate care a fost nevoită să convieţuiască într-un timp anormal a fost G. Călinescu. Îndepărtat din învăţământul universitar în ianuarie 1949, deşi nu a fost un adversar înrăit al noii ordini politice din România, autorul celebrei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent a fost nevoit să suporte vitregia vremurilor şi a oamenilor slugarnici acestor vremuri (Vicu Mândra, I. Vitner). A fost reintegrat la Universitate, abia în 1960, sub ministeriatul lui Ilie Murgulescu şi la intervenţia lui Pavel Ţugui, pentru că „G. Călinescu era autoritatea ştiinţifică, culturală şi morală de necontestat, în fond figura centrală care participa nemijlocit la acţiunile de importanţa naţională, organizate în epocă”.
Date importante necunoscute, aflăm despre Eugen Simion, „chemat, interogat şi, în mod abiziv, se pare că este pus sub urmărire”, cum îi scrie D. Micu lui Pavel Ţugui, pentru simplul motiv, onorant, că tânărul membru al colectivului „Eminescu” luase apărarea lui D.D. Panaitescu. Pavel Ţugui l-a sprijinit, inclusiv în privinţa editării operei eminesciene. Interesant, şi asta spune foarte mult despre caracterul lui Eugen Simion, că, în februarie 1961, când însuşi Pavel Ţugui „trăiam şi eu de azi pe mâine, într-o nesiguranţă accentuată, D. Micu şi Eugen Simion m-au căutat acasă, în noua locuinţă, s-au interesat de cele întâmplate, în fine... vizita domniilor lor mi-a confirmat, încă o dată, ce valoare extraordinară reprezintă în relaţiile interumane, caracterul, generozitatea şi curajul de a face, de a construi ceva de durată”.
Contribuţiile sale de istorie literară se referă şi la: demersurile lui Aron Cotruş pentru popularizare a culturii române în Italia, Ilarie Voronca – „slujbaş de stat şi propagator al culturii româneşti”, Al. Philippide („o conştiinţă profesională integră”), asasinarea lui Virgil Modgearu şi N. Iorga („între dovezi documentare şi felurite diversiuni”), Marin Preda şi contemporanii săi, Al. Piru („resping cu indignare acuzaţia nedovedită că aş fi reacţionar”), A.E. Baconsky („ascendenţii şi începuturile literare”), sau despre dosarul studentului N. Manolescu, Tristan Tzara şi regimul democrat-popular din România, debutul lui Dan Botta şi al lui Petru Comarnescu, Tudor Vianu („mă simt apăsat de întregul trecut şi răspunzător pentru întregul viitor”), Muzeul Naţional al Literaturii Române („demersuri preliminarii înfiinţării”) etc.
„Spirit meticulos şi prob şi, mai mult decât atât, un om care se ţine de cuvânt”, „nu dă semne de oboseală şi de sastisire. O ţine oblu, de dimineaţa până seară, prin arhivele româneşti, ca înaintaşii săi prin obcinele Bucovinei”, cum îl caracterizează călinescian Eugen Simion, Pavel Ţugui aduce o reală şi inestimabilă contribuţie la istoria culturală postbelică, cărţile sale fiind o reconstituire cât mai fidelă, obiectivă şi din interior a culiselor istorice şi culturale din acele vremuri de tristă amintire. El însuşi om integru, Pavel Ţugui prezintă faptele şi evenimentele la care a luat parte în integralitatea lor, privindu-le cu detaşare şi obiectivitate.
|
Tudor Nedelcea 11/10/2017 |
Contact: |
|
|
