Sonete
SONETUL BĂRBĂȚIEI
Deschizător de drum ne-a fost Burebista
Urmat cu strălucire de Decebal,
Pentru Traian, cel mai de temut rival;
Ei doi încep și-ncununează lista.
Celui mai viteaz posesor de Graal,
A vrut soarta să-i îngusteze pista,
Model de demnitate de la Crist a
Luat, încheind un ev fenomenal.
Văd apoi pe Basarabi, pe Mușatini,
Mângâind o țară înlăcrimată,
Mircea, Ștefan și Mihai, cei trei divini
Încoronați și cu coroane de spini.
Se-ntreabă azi Patria-ndurerată:
Unde sunt bărbații de altădată?
SONETUL UNUI STRĂIN
Adoră poemele lui Robert Frost,
Poetul ce-i transformă clipele-n ani,
Nu aleargă după glorie sau bani
Sonetele, mi le știe pe de rost.
Îi place să se plimbe pe sub platani,
În lume, peste tot, cu gândul, a fost,
Detestă tot ce-i prefăcut și anost,
Adevărului, e unu dintre fani.
Scrutează orizonturi mai senine,
Poezia-i călăuzitoare stea,
Marea bucurie ce-n viață-l ține,
Dăruind tuturor,uitând de sine.
Citind și visând, el are tot ce vrea.
(Cine-i străinul ascuns sub pielea mea?)
SONETUL SOȚIEI IUBITE
Mi-aduci apa vie din tainic izvor,
Lumina speranței ce arde-n zare,
Iarba de leac de mare căutare,
Aurora cerului multicolor,
Ploaia de vară binefăcătoare,
Tinerețea cu parfum amețitor,
Roua visurilor, sămânța de dor,
Zâmbetu-ți cum soarele ce răsare.
Repere-mi sunt privirile-ți senine,
candoare, ale tale picanterii.
Tu știi să îmi scrii viața cu aldine,
C-ai fost prezentă da capo al fine.
Vestea ți s-a dus cu-atâtea grozăvii,
Iubito, tu mă omori, tu mă învii.
SONETUL TOAMNEI(l)
A sosit toamna cu valuri de furori,
De cântece, pădurea se dezbracă
Și griul munte nu mai știe dacă
Va mai avea atâția adoratori.
Te plouă viața și trece prin geacă,
Reci înfiorări cutreieră prin flori,
Vestind că iar vine iarna cu orori
Și strajnice geruri pe toți ne seacă.
Ecoul său de bronz fin ne învață
Că frunze cad și din nebulosul gând
Când sufletul se înserează la față
Și nopțile tristeții ne răsfață.
Năluci de gheață vor apărea curând,
Lunga tren-a veșniciei fluturând.
SONETUL UNUI FOC STRĂVECHI
Mă alin c-un cântec de dor de demult,
Când m-amenință oceanul de zgură
Și timpul, amintirile, îmi fură,
Învârtejindu-mă în cumplit tumult
Și spadă, jefuindu-mi, și armură,
Că nu mai pot, ca altcândva, să exult
Ca la dezlegarea unui joc ocult
Când m-a străfulgerat prima arsură.
Pe drumul de mistere și himere,
Un foc străvechi, atemporală rană,
Mereu se-ntețește, nicicând nu piere,
Mângâiere și unică avere.
Mă las-- știind că nu-i plăcere vană--
Călăuzit de-o singură icoană.
SONETUL COPILĂRIEI
C-un braț de soare și culori îmi vine
Copilăria-mi pe aripi de zefir,
Rămâne în preajma mea cât s-o admir,
Durerea-mi , necazul, le ia cu sine,
Lăsându-mi un scurt răgaz să mai respir.
Revăd aievea da capo al fine
Cum știe nostalgia să se îmbine
Cu bucuria trăită fir cu fir.
Aud chiote, larmă-n bătătură,
Urlete, jocuri, țipete, balamuc,
Iepuri, păsăret și alergătură,
Evanescență, simfonie pură.
O umbră, văd cum zboară dintr-un sătuc,
Nu mai știu bine dacă vin sau mă duc.
SONETUL UNEI ZÂNE
Cu irizări de tainice topaze,
Comoară, în ochii ei, se ascunde
Cum alta-n lume nu găsești oriunde,
Întreagă, e un zâmbet printre raze,
O oază pură a lumii imunde,
Livadă încărcată cu naramze,
O zână în diverse ipostaze,
Splendoarea sortită să ne inunde.
Născută a fost să ne fie regină,
Câmp înflorit, făptură de zăpadă,
Ca pe-o părere, durerea alină,
Pătată, dacă e, moare hermină.
Se scaldă-n ape curgând în cascadă,
E un mister, o nimfă, o naiadă.
SONETUL UNUI TANDEM
Tu, chip smerit al dorințelor mele,
Eu, bolnavul de visuri și mângâieri.
De peste mări, venit-ai să mi le-oferi,
Ca să-mi sufle mereu vântul în vele
Și cel dintâi să fiu printre năieri,
Ocolit de năpastă și-alte rele
Asemenea unui cuib de rândunele,
Imun la lăcomie și la averi,
Fericit doar cu un plus de culoare,
Un pic mai miresmată să văd lumea,
Mai calmă și mai binevoitoare.
Vino cu mine să fim o dogoare,
Din licoarea veșniciei, ia și bea,
Înstăpânește-te în inima mea!
SONETUL MUZEI AMBIȚIOASE
Iubita-mi înalță culmi spre glorie,
Să-ncalec Pegasul,tot ea mă ajută,
Mă-nvață să evit calea bătută,
Mă vrea neapărat în istorie.
Deloc, ambiția-i nu-i reținută,
E tot mai sigură de victorie,
Uitând că slava e iluzorie
Și recunoașterea , statuie mută.
Nu contenește-un pic să mă provoace.
Ca să-și atingă suprema-i dorință,
De la o vreme e tot mai locvace,
Un spin în inimă mereu îmi coace,
A auzit, scumpetea de ființă,
Că arta se naște din suferință.
SONETUL SATULUI NATAL
Văd casa natală stând într-o rână,
Ograda, o bălărie fără gard,
Candelele sub icoane nu mai ard,
Ruina și pustiirea se-ngână,
Un singur par în picioare, drept stindard.
În sat mai trăiește doar o bătrână
Fără biserică, fără fântână,
Sătenii-s, azi, orășeni pe bulevard,
Câinii, și ei au devenit maidanezi.
Să sape grădina, nu are cine,
Picior de fermier pe-aici nu mai vezi,
Toate fructele putrezesc prin livezi.
Într-un târziu, un paradox survine,
Apare tata mai tânăr decât mine.
‚
|
