Traian Gărduş: „Lacrima interioară” – Elegii
Lumea din jurul nostru este într-o continuă efervescenţă, într-o continuă evoluţie. Odată cu ea, concepţia noastră despre artă, în general, şi despre poezie, în special, încearcă să se acomodeze noului. Conştiinţa lirică, afectată de transformările radicale, se poate adapta, remodelându-se, sau poate continua să privească lumea prin prisma percepţiilor anterioare, ca rod al unei experienţe îndelung acumulate.
Traian Gărduş preferă să rămână pe această din urmă linie, să recheme trecutul ca martor şi să ne încânte cu ludicul elegiilor sale.
Pentru cei care îl cunosc, „Lacrima interioară” poate să apară ca ceva complet neobişnuit. Epigramist, fabulist şi parodist cunoscut, etalarea, pe neaşteptate, o unei poezii cu vibraţii multiple, combinată cu subtilităţi sarcastice, surprinde: „Mereu am sentimentul foarte straniu, / Că am un chiriaş trăsnit în trup, / De fapt, stăpân pe inimă şi craniu – / Şi-mi vine greu de EL ca să mă rup…” (Îngerul negru)
Autor al volumelor „Poemele Afroditei – 101 rondeluri de amor” şi „Caleidoscop Epigramatic” (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 1996 şi, respectiv, 2000), Traian Gărduş face să pară ca şi cum noua sa carte ar fi scrisă de cu totul o altă mână.
Într-o postfaţă la unul dintre volumele sale anterioare, prof. dr. Tatiana Vişescu scrie: „Bijuterii de gând şi de inimă, poeziile domnului Traian Gărduş reinvestesc lumea, pe noi înşine cu inefabil şi arome, cu vibraţie de aripă de libelulă ce nu-şi întrerupe zborul în nefiinţă, la crepuscul, limpezindu-se din catifeaua nopţii ca nişte nostalgice şi perpetue sclipiri smaraldice de aştri neîngenunchiaţi de vreme”. Cu „Lacrima interioară”, autorul vine să întregească peisajul: „ Mă pierd ades în vremuri de demult, / Cu hanuri vechi, chebab din gras batal, / Şi-un cântec lin, antonpannesc, ascult, / În ora plânsă-n clopot de aramă; / Plutesc pe aştri – timpul sideral – / Şi mai presus, mie dor de tine, MAMĂ!” (Sonet patriarhal)
Clasic, prin formaţie, poetul încearcă, dezinvolt, să unească cultura trecutului –- cu tendinţele ei spre echilibru şi simetrie – cu cerinţele divergente ale timpurilor moderne. Adept al formelor fixe, specii literare care cer eforturi considerabile, el izbuteşte să creeze un spectacol uman, generând emoţii estetice de calitate, ca o contrapondere la superficialitatea poeziei promovate cu atâta asiduitate astăzi.
Trecerea de la rondel la sonet – considerând rolul educaţiei în formarea şi afirmarea poetului – s-a făcut cu uşurinţă. Ambianţa culturală a jucat un rol aparte. Cunoscut de celebrităţi literare ale anilor
’ 60-70 şi apreciat pentru fibra sa ironică, nu ne miră faptul că unele dintre elegiile sale sunt dedicate şi acestora. Nume ca Gheorghe Pituţ, Florin Pucă, Mircea Micu, Anghel Dumbrăveanu, George Ţărnea, Grigore Vieru, Tudor George-Ahoe, Victor Felea sunt numai câteva dintre cele pe care le menţionăm.
Ce poate fi mai ilustrativ decât acest fragment ?: „ Oh, casa-aceea albă, de-acum joasă, / Aşteaptă-acolo Mama cu mult dor, / Cu pâine caldă şi cu Vin pe masă… / Mai iese pân’ afară, în pridvor, / Rugându-se îndelungate ore: / - Adu-mi-l, Doamne,-acasă, pe Grigore!” (Toamna peste Prut, lui Grigore Vieru)
Plecând de la un mediu cultural bine determinat, înclinat să deconspire ecourile parnasiene care îl domină, dedicaţiile sale se extind către obârşie: Homer, Ovidiu, Shakespeare, Byron, Goga, Blaga, Pillat, Bacovia, Mateiu I. Caragiale. Cultura extensivă, interferenţa, de-a lungul anilor, cu reprezentanţi recunoscuţi ai culturii noastre, au acţionat ca un autentic catalizator în formarea concepţiei sale despre poezie. El simte nevoia de a se destăinui: „Trecură şir de ani, nu stau să-i număr, / Când am deprins bucoavna de mătasă, / A sfintei Cărţi, umblând cu traista pe-umăr, / Şcolar bătrân, pe-alei cu teii teferi, / Plutind etern în lumea Ta aleasă, / Cu îngeri blonzi, madone şi luceferi.” (Hyperion domnind, lui Eminescu);
Sonetele, lung elaborate, au naturaleţe şi, curios pentru un asemenea tip de poezie, au prospeţime. În cazul nostru, formaţia sa ca epigramist, în loc să constituie o piedică, îl avantajează. Poezia sa, catapultată de capacitatea de a mânui cuvintele, se detaşează cu uşurinţă de anacronism. Cu reminiscenţe, parcă, minulesciene, pana sa cade ironic: „ Şi viscol negru-mi plânge la fereşti; / Tu cum o duci şi oare cum trăieşti, / Străvechea mea iubire din Piteşti?” (Ovidiană)
Ca un joc dintre realitate şi ficţiune, autorul evocă fapte autentice, dându-le cu umor o tentă epigramatică: „Ah, sucul viei cât e de spumat! / De-aceea rog pe medicul curant / Să ierte cum că nu-i respect dieta, / Dar toamna-aceasta vrerea ne destramă, / Şi-i mai trădez, din când în când, reţeta, / Cândva, prescrisă tot aici…la cramă!” (Sonet autumnal)
Personajul liric se identifică cu autorul. Tendinţele lui hedoniste sunt vizibile in ciuda încercărilor de disimulare. Convulsiile sunt excluse. Totul curge armonic, sugestiv, suculent, ca o poveste spusă în şoapte, seara, lângă gura sobei. Actul poetic îşi urmează, trasat de o mână sigură, drumul ascendent. Textele capătă, din loc în loc, aspectul unei incantaţii, a unor fulguraţii de natură divină: „ Vin îngerii în straie de azur, / Ningând peste o dulce Bucovină, / E un fior în toate, primprejur; / Oh, maică Preacurată, vin să jur / Că simt Mirifica Lumină-lină / Străluminând homerica retină.” (Sonet arhetipal, lui Valeriu Anania-Bartolomeu)
Lexicul, in pofida utilizării cu predilecţie a unor nuanţe arhaice, dă un aer aparte, de autenticitate, elegiilor. La urma-urmei, autorul nu este un protestatar; noţiunea de „cronicar” i s-ar potrivi mai bine.
Mircea Bărsilă, în finalul cuvântului introductiv al volumului, sintetizează: „Perspectiva elegiacă şi, respectiv, plăcuta patină a tematicii nu sunt lipsite de o autentică febrilitate lirică şi nici de necesara doză de modernitate ce constă, între altele, în alianţa dintre rostirea cu vibraţii arhaizante şi aluzii livreşti sau cele „puţin ironice”, „puţin fanteziste”, „puţin rebele” şi, pe de altă parte, în reînnoirea unor ecouri (uitate) ale poeziei neoclasice şi chiar ale celei (uşor) decadente (…)”
Dar, aşa cum afirmă poetul: „Visez avid cuvântul albăstriu, / coborâtor din paginile sfinte, / Magia sa o recunosc, o ştiu, / Cum ştiu că-n lume toate-s trecătoare; / (Pălesc regate, ram de laur moare) – / Un adevăr nicicând nu se dezminte: / Etern e doar un templu de cuvinte.”
Marele Will, maestrul renascentist al sonetului, s-ar fi simţit în apele lui citind poemele volumului de faţă.
Tonul cu adevărat elegiac, cu atingeri umoristice, se regăseşte cu uşurinţă în poemul „Plecare, regăsire”: „Şi-atuncea, când departe am să fiu / De freamătul deşertăciunii vieţii, / Ne-om regăsi, cândva, într-un târziu, / Peregrinând prin codrii, cu poeţii, / Şi iar ne vom topi într-un sărut, / Şi Tu şi Eu, ca amfore de lut.”
Montreal - QUE
|
Adrian Erbiceanu 11/2/2017 |
Contact: |
|
|
