Monahismul românesc
Monahismul este un rod ales al vieţii sănătoase a Bisericii. El râvneşte la aceeaşi desăvârşire a iubirii pe care Hristos a arătat-o, adică a urma întocmai desăvârşirii vieţii Lui. Dobândirea acestei desăvârşiri înseamnă o retrăire a vieţii lui Hristos pe pamânt a fiecărui credincios. Toată viaţa în mănăstire are ca scop dobândirea duhului smereniei lui Hristos pentru a ajunge astfel şi la desăvârşirea iubirii Lui (…). Valoarea monahismului constă tocmai în aceea că îl călăuzeşte pe monah pe calea cea pogorâtoare de dragul noii porunci a lui Hristos. Şi, negreşit, împlinirea poruncii Sale este viaţa veşnică1.
La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se, în primul rând, împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o marturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Monahul înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.
Despre români se poate spune că sunt singurul popor din Europa care a avut călugări sihaştri, chiar înainte de naşterea Mântuitorului Hristos. Istoricul grec Herodot, care a trăit în antichitatea păgână, scrie despre strămoşii noştri, Dacii şi Geţii, că erau cei mai religioşi oameni din lumea cunoscută pe atunci, iar centrul vieţii morale – spune el – era în Munţii Carpaţi, adică în România de azi2. Susţin aceasta, fără îndoială, analogiile evidente între ascetismul celor două credinţe, a lui Hristos şi a lui Zamolxis, asemănări bine cunoscute care explică în mod cert creştinarea precoce a geto-dacilor romanizaţi care au format o latinitate orientală creştină cu rădăcini adânci, înfipte în fondul ancestral
Întrucât monahismul reprezintă un aspect de primă importanţă a spiritualităţii şi moralei Evangheliei lui Hristos este cert că el a existat din primele zile ale creştinismului. Ascetismul a fost un element constitutiv al creştinismului încă de la originile lui apostolice pentru că el face parte integrantă din Evanghelia împărăţiei aduse lumii de Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Religia creştină a fost adusă prin părţile României de Sfântul Apostol Andrei, care a predicat în Dobrogea, pe Malul Mării Negre, ucenicii lui greci şi romani trecând şi în stânga Dunării, răspândind creştinismul până în inima Daciei3. Se cuvine menţionat totodată că în timpurile primare ale neamului nostru „religia creştină a fost factorul principal care a putut să închege elementele disparate şi eterogene într-o unitate sufletească. Duhul creştin, învăţătura evanghelică, importate de creştinii, cari se vor fi găsit cu siguranţă între coloniştii şi prizonierii aduşi în Dacia Traiană (…) din Peninsula Balcanică, au făcut ca sufletele să seapropie tot mai mult unele de altele şi după cteva veacuri să formeze o unitate sufletească şi naţională bine distinctă, care în mijlocul atâtor circumstanţe istorice neprielnice a dăinuit până astăzi4.
Interesul studierii şi cunoaşterii vieţii monahale româneşti, atracţia pentru vieţile călugărilor şi maicilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului implicând cu certitudine delicate aspecte pe care le determină trăirea mistico-ascetică, este consolidat de teza autorizată şi riguros susţinută potrivit căreia poporul român are vocaţie monahală şi un destin isihast, cunoscut fiind că în vremurile de restrişte, numeroase, de-a lungul istoriei, recurgea invariabil la efectul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune5.
Monahismul a parcurs în România aceleaşi etape ca şi evoluţia formaţiunilor statale şi politice, putându-se lesne constata că s-a dezvoltat concomitent cu acestea. Un aspect demn de menţionat este acela că până la întemeierea principatelor nu au existat mănăstiri cu viaţă de obşte. Destinul monahismului românesc a fost legat indisolubil de destinul politic al ţărilor româneşti situate de o parte şi de alta a Carpaţilor şi de împrejurarea neprielnică pe care a constituit-o pătrunderea înacest spaţiu, începând cu secolul al XI-lea a regatului catolic maghiar învestit de papalitate cu menire misionară, ceea ce a determinat înlocuirea unor mănăstiri ortodoxe cu mănăstiri catolice. În ţările române, domnitorii şi mitropoliţii au fost cei care au căutat să organizeze mulţimea de schituri şi să le impună trecerea în viaţa de obşte a unor mănăstiri, viaţa monahală înregistrând în timp suişuri şi coborâşuri însemnând perioade de strălucire, ca şi intervale de decădere. Declinul spiritual s-a datorat, pe lângă unele războaie şi reale devastări, şi proliferării fenomenului de închinare a mănăstirilor mari unor mănăstiri şi aezăminte greceşti din Imperiul Otoman, cu toate implicaţiile nefaste adâncite de lungul secol fanariot (secolul al XVIII-lea).
Mănăstirile noastre au fost nu numai adevărate stavile în calea năvălirilor barbare, dar şi centre de cultură, aici funcţionând şcoli, biblioteci, tipografii, ateliere de creaţie în artele plastice, dar şi spitale şi aziluri pentru cei aflaţi în nevoie. Este unanim recunoscut că literatura noastră ar fi fost mult mai săracă fără Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu şi alţi valoroşi scriitori proveniţi din tagma monastică, după cum e greu să ne imaginăm cum ar arăta astăzi artele plastice din România fără bisericile de la Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Hurezi sau Curtea de Argeş.
Numeroşi monahi şi teologi erudiţi, dar şi alte personalităţi de acţiune, conştienţi şi sensibili la imperativele istoriei, au creat şi promovat acţiuni culturale cu valenţe nu doar bisericeşti, ci şi profund naţionale. În ciuda românismului demonstrat de monahi şi clerici în lupta lor pentru unire şi afirmare naţională, întemeietorii României moderne au răspuns bisericii cu o brutalitate nejustificată şi nemeritata, monahismul plătind fără vină scandaloaselor abuzuri ale egumenilor greci de la mănăstirile închinate, a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind consemnată de istorie ca o etapă dură, caracterizată printr-o regretabilă reprimare din care va reveni încet, dar sigur, însă în cadre mult diminuate, în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Se cuvine subliniat „revirimentul monahal de tip isihast care a avut şi un remarcabil impact cultural între anii 1944-1958 legat de cercul Rugul Aprins de pe lângă Mănăstirea Antim. Intelectualii grupaţi în jurul poetului şi ziaristului Sandu Tudor (1896-1960), devenit schimonahul Daniil, au ales calea rezistenţei duhovniceşti la comunismul sovietic invadator în experienţa monahismului interiorizat în rugăciunea inimii sub călăuzirea stareţului Ivan Kulighin. În 1958, întreg grupul a fost arestat şi condamnat la ani de temniţă grea. Părintele Daniil a murit în temniţa Aiudului, supravieţuitorii fiind eliberaţi în 19646
Printr-o politică de adaptare ce s-a dovedit a fi fost propice, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a reuşit să salveze monahismul din calea regimului sovietic instaurat în 1944, în ciuda represiunilor, întemniţărilor, persecuţiilor individuale. Ba mai mult, „patriarhul a iniţiat un plan foarte larg asupra învăţământului bisericesc: reorganizarea seminariilor teologice şi a şcolilor de cântăreţi, înfiinţarea seminariilor şi a şcolilor monahale”7, voindu-se „un Brâncoveanu al procesului – nu mai puţin vast – de culturalizare a vieţii monahale (…), a reînfiinţat seminarul de la Neamţu, pentru monahi, şi a înfiinţat două seminarii pentru călugăriţe, unul la Văratec – mutat mai târziu la Agapia – şi unul la Plumbuita, în Bucureşti – mutat şi acela, la Hurezi”8.
În fine, se impune să consemnăm aprecierea că, împreună cu capii Bisericii Ortodoxe Române (Nicodim, Justinian, Justin şi Teoctist), monahismul românesc a înfruntat totalitarismul comunist, izbândind, fără îndoială, prin mari duhovnici care au constituit veritabile coloane spirituale ale bisericii şi ale poporului, întrupări vii incontestabile ale tradiţiei noastre isihaste bazată pe despătimire şi rugăciune neîncetată propagată cu bunătate şi iubire asupra neamului.
Note bibliografice
1. Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Merinde pentru monahi”, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2012, p. 19.
2. Arhimandrit Roman Braga, „Pe drumul credinţei”, HDM Press, Inc., Rives Junction, MI, p. 255.
3. „Ibidem”, p. 256.
4. Grigore Comşa, „Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru”, Arad, 1933, p. 13.
5. Curentul Internaţional, „Mănăstirea ortodoxa Adormirea Maicii Domnului din Michigan – un aezământ monahal mirific”, autor: Dorin Nădrău, 21 Octombrie 2015.
6. Arhimandrit dr. Vartolomeu Androni, „Monahismul românesc: izvoare, evoluţii, actualitate în lumina Sfântului Vasile cel Mare”, Simpozionul cu prilejul împlinirii a 1630 de ani de la mutarea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare.
7. Valeriu Anania, „Memorii”, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 187.
8. „Ibidem”, p. 194.
Dorin Nădrău (Michigan, SUA)
|
Dorin Nădrău 10/23/2017 |
Contact: |
|
|
