Vară indiană
N-am dormit toată noaptea din cauza unui greiere scandalagiu și obraznic care mi-a intrat in casă. Mi-a trecut supărarea amintindu-mi că s-a făcut răcoare și o fi avut nevoie, bietul de el, de puțină cădură să se dezmorțească. Mi-a făcut serenade pe toate tonurile, s-a mai potolit din cântare după miezul nopții, dar a pornit să-și dreagă glasul dimineața; să-l omori și alta nu! Când am început să-l caut după voce, mereu mă păcălea schimbându-și locul, așa că pe moment am renunțat să-l bag în seamă. M-am mutat la computer să-mi citesc mesajele și în timp ce eram concentrată pe un text mi-a bătut cineva în geam; întorc capul și ce-mi văd ochii? Un guguștiuc adorabil pe pervaz mă privea cu insistență de parcă ar fi spus: „hei, nu vezi că mi-e foame, ai vreun grăunte, ceva?” Am tresărit emoționată. Am fugit la bucătărie să adun niște firimituri de pâine, m-am întors la geam, dar uitasem că am plase pe care nu le pot ridica pe dinăuntru să-i pun mâncarea. Uffff! L-am chemat la balcon, i-am lăsat firimiturile și niște semințe pentru păsări pe balustardă, dar n-a mai apărut. In schimb mi-a sărit dintre flori, drept în față, o minune de pasăre colibri care-și căuta și ea ceva de lucru acolo. Am fost atât de fericită să-mi dau binețe cu aceste delicate zburătoare că m-am înveselit pe loc. Mai aud acum dimineața și seara un fluierat ascuțit la fereastră, un fel de țipăt disperat al unei păsărele pe care n-am reușit s-o văd niciodata, dar îi recunosc strigătul ciudat și insistent când vine primăvara și-și anunță prezența. Acum este pe ducă, dar chiuie și flueră atât de tare pe la trei dimineața că-mi vine s-o împușc!
Ce și-or fi găsit domnule să se adune toți taman la geamurile mele? Ca să nu mai pun la socoteală gândacii zburători și rău mirositori pe care-i găsesc grămezi dincolo de ușa balconului meu când vine frigul și-i adun cu fărașul, sau bietele buburuze care dau buzna în casă speriate de vântul tomnatec. Chiar și câteva viespi își caută acum loc de adăpost pe lângă ușa debaralei din balcon, însă de dumnealor mi-este tare frică. Toți par a fi în mare forfotă pentru pregătirile de iarnă, iar eu simt și văd cum toată natura se pregătește pentru o profundă schimbare. Begoniile mele superb colorate se ofilesc, alte câteva ghivece cu petunii și flori minuscule albăstrui s-au uscat de mult, fucsia se bălăbănește amețită atârnând de un cârlig, așa că și le-am înlocuit cu niște tufănele, semn că vara ne-a părăsit. Un curcan sălbatec cu trei pui își face rondul zilnic prin păduricea din spatele clădirii mele și-l admir de la distanță ce țanțoș calcă; mă mir cum de nu s-a întâlnit încă cu o vulpe care se tot circulă prin aceleași tufișuri și-i poate înhăța urgent un puișor pentru masa de seară. Pe cumătra vulpe ~locatară veche ~o văzusem într-o seară cu un pui de iepuraș în gură, așa că… unul de curcan fraged i-ar fi căzut chiar mai bine. Căprioara noastră știută de câțiva ani n-a mai apărut, s-o fi ascuns si ea pe undeva să-și pregătească culcușul de iarnă, fiindcă stând pitită în păduricea vecină a scăpat de împușcăturile vânătorilor. Avusesem trei, dar au dispărut; aici se împușcă toamna căprioarele, ceea ce îmi frânge sufletul. În parcul cu grădină botanică din apropiere veverițele sunt în mare agitație, cu fălcile umflate de ghinde, se bat, se ceartă, urcă și coboară în viteze mari pe copaci spre depozitele lor de alimente, niște mahalagioace cu stil. Pe pământ, apare dintre tufe o marmotă grasă și leneșă mirându-se de ceea ce se petrece în jur. Prea puțin îi pasă de prezența mea, ne știm de multă vreme, cred că este și ea debusolată de timpul care a trecut atât de iute că mai-mai să vină iarna și nu și-a terminat de umplut galeriile cu provizii. Pe motanul parcului, căruia i-am dus de mîncare ani de zile, nu l-am mai văzut, poate nici nu mai trăiește bietul de el, lepădat și chinuit stând ascuns prin tufișuri pe vreme de vară sau iarnă, supraviețuid doar cu ceea ce primea de la trecătorii generoși. Privesc la gâștele canadiene trecând pe deasupra pădurii în stoluri organizate de formație asimetrică „V”, iar țipătul lor mă înfioară sunând ca un trist adio acestor locuri unde toată lumea le iubește și hrănește. Până la primăvară avem multe luni de așteptare ca să le revedem. Tare mi-ar place să am și eu aripi de condor s-o iau din loc către ținuturi unde vara este veșnică.
Toamna, anotimpul sufletului meu, se află aici, cu adiere de vânt cald-rece, cu bogăția de fructe, legume și flori cu miros amărui, cu crizanteme elegante și cu frunzele copacilor colorate pe toate tonurile ruginii-aurii în pădurea la care privesc din balconul apartamentului meu. Mă scald în bucuria naturii care mă înconjoară și mă răsfăț sub razele benfice ale soarelui de Răpciune. Intru într-o stare de beatitudine prin expunere la baia de lumină, în uitarea de sine, dar până să mă dezmeticesc, am intrat în Brumărel. Prea repede! Așa simt și eu: azi e luni iar mâine vineri, a trecut anul ca o lună, ne fuge timpul pe sub nas de nu mai apucăm să ne bucurăm de zilele frumoase sau să ne terminăm treburile.
La acest timp ne mutau nasurile din loc aromele de pastramă de oaie din grătarele mustăriilor îmbrăcate în stuf la câte un colț de stradă din București, iar în Dobrogea toamna era sărbătorită cu mămăliguță, pastramă și neapărat cu must sau tulburel, urmate de plăcintele cu dovleac cum n-am mai mâncat nicăieri în lume. Când eram copii ne trimiteau părinții cu bucăți mari de dovleac la cuptoarele fierbinți ale simigeriilor, unde ne coceam și cozonacii de Paște, să ni le scoată cu coaja aurită să le mâncăm ca pe prăjituri, cu scorțișoară și nuci presărate pe deasupra. Când apăreau prunele brumării făceam măcar zece-douăsprezece borcane de fructe pregătite după rețeta amicei mele Dana, cu batoane de scorțișoară, nuci și felii de lămâie, să le deschidem numai iarna la o cană fierbinte cu ceai sau pentru umplut clătitele. La fel ne zdrobeam să facem zacusca la care munceam câteva zile, apoi o sigilam în borcănașe pe care le deschideam numai la Crăciun, sau Anul Nou. Eu și colega mea Gratziela ne luam măcar două zile libere lângă duminică să muncim împreună la zacusca pe care o împărțeam frățește când era gata; gata zacusca, dar gata și noi, frânte de oboseală. După ce puneam la acrit castraveciorii pentru salatele de boef, ciupercile de pădure la saramură și murăturile la butoiaș, ne potoleam respirând fericite că am scăpat de grijă până la primăvară. Aceste mici bucurii erau parte din tradiția și mândria noastră de a oferi musafirilor ceva special la mesele în jurul cărora ne adunam la povești când afară bătea crivățul turbat, în timp ce noi ne încălzeam cu un pahar de vin negru sau coniac vechi fără să ne pese. Atunci ne așezam în jurul mesei discutând ultimele cărți apărute în lume, ascultam poeziile scrise de prietenii poeți, evaluam piesele de teatru din noua stagiune, ultimii laureați Nobel, concertele recente cu soliștii preferați și pictorii prezenți în expozițiile bucureștene. Ne prindeau diminețile în dispute culturale cu care ne-am hrănit tinerețea îmbogățindu-ne sufletele, fiind fericiți.
Toamna cădeau frunzele, mureau florile, se goleau parcurile, începeau ploile, dar abia se deștepta viața culturală la București: teatrele pe alese, deschiderea stagiunilor de concerte la Atheneu și Radiodifuziune și expozițiile de pictură peste tot locul. Tempi passati.
În America acest sfârșit de toamnă este cunoscut ca Vară Indiană (Indian summer), nume dat de indienii nativi fiindcă vine cu mângâieri de soare târziu, tocmai când credeai că s-a terminat toamna, cu o boare caldă ca la Amalfi sau Ana Capri, inducând emoții ce te trimit la visare, iar pe mine la o călătorie imaginară în jurul lumii. Acum ni se tot spune că avem doar 16 ore pe zi ore în loc de 24, apropiindu-ne de momentul „zero”; tot pământul este în schimbare! Chinezii spun că ne aflăm în anul de capră și vom intra pe anul de maimuță după sfârșit de ianuarie 2016. Nu știu pe ce an al chinezilor sau Maya ne aflăm, dar acesta a fost unul plin de vești proaste, cu războaie, cu zecile de mii de fugari din Orient invadând Europa, cu preziceri că vor veni zile negre așteptându-se un dezastruos crash al băncilor, că Yellow Stone este gata să explodeze, cutremure mari ici și colo, accidente dese de avioane, o adevărată răsturnare a liniștii noastre; trăim într-o teamă permanentă cu care adormim în brațe seara și ne gândim să nu ne trezim dimineața într-o mare mare catastrofă. O frică ce ne este indusă subliminal ca să nu ne mai tihnească nimic. Fiecare zi începe cu vești rele, parcă anume difuzate ca să ne țină cu frica în sân, să nu ne mai putem concentra pentru ceva creativ.
Viața noastră este ca un Halloween, ați observat? trăim într-un permanent zbucium organizat de Ghionoaia care ne tulbură liniștea zburând călare pe un măturoi nuclear, sau pe rachete-spion survolând spațiile și unde zărește pace sau bunăstare, aruncă imediat otrava contaminâd locurile, ucigând oamenii, dărâmând clădirile, dar cel mai dureros că sunt rase de pe suprafața pământului monumente vechi, vestigii culturale, valori ale civilizațiilor trecute de care nu-i mai pasă nimănui. Ne vom întoarce oare la epoca pietrei cioplite!? Vor trăi generațiile viitoare precum aborigenii? Tot ce se poate, fiindcă Ghionoaia rade tot!
Nu mai deschid TV-ul cu zilele, caut să-mi protejez sistemul imun ascultând doar muzică bună, iar pentru o terapie de toamna-iarnă mi-am cumpărat niște lână peruviană pentru tricotat. Cum sunt friguroasă și nu se găsesc decât pulovere din acrilic, a-mi face eu pulovere din lână pură mă amuză; n-am mai tricotat de pe vremea studenției, iar mai târziu, când așteptam primirea actelelor de plecare din țară îmi măcinam timpul să-mi calmez emoțiile în mod productiv; atunci mi-am făcut câteva pulovere și două fuste în care mi-am împletit toate fricile, rugăciunile și semnele de întrebare despre viitorul meu pe un alt continent. Mi-au ținut loc de mătănii.
Urmărind cum ne trec zilele, Vara Indiană e pe ducă, dar vine Halloween-ul autentic pe care eu îl detest, însă nebunii lumii îl celebrează cu patos, în costume de vrăjitori, cu măști odioase, cu păianjeni, lilieci și pisici negre. În sălile de concerte simfonice s-au pus în scenă spectacole cu muzică sinistră pentru Halloween, cu scenografie plină cu imagini înfricoșătoare, apoi în fiecare an n-am scăpat de filme și comentarii despre Vlad Țepeș. (Vlad the Impaler).
Vremea frumoasă ne părăsește, dar eu aștept Thanksgiving-ul, cea mai importantă sărbătoare a Americii: zilele de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit sau avem, în amintirea primilor pelerini care la 1621 au inițiat această celebrare în colonia din Plymouth Massachusetts împreuna cu indienii Wampanoag cu care au împărțit recolta, sărbătoare aprobată și declarată în 1777 de Congresul USA ca sărbătoare națională. În anul 1863 președintele Abraham Lincoln a proclamat ca celebrarea Thanksgiving-ului să se facă în fiecare an în cea de a patra joi a lunii noiembrie.
Mi se pare înălțător să găsești timp măcar o dată pe an pentru meditație și rugăciune, de conectare la Sursa Divină când elberându-te de toate durerile și emoțiile negative, înlocuindu-le cu bucuria de a trăi, cu recunoștință pentru ceea ce ai, cu gânduri de dragoste pentru familie și prieteni, cu spălarea răului și instaurarea binelui pe întregul pământ mutilat de prea multe suferințe.
Etimologia cuvântului Thanksgiving cuprinde două părți distincte: „thanks” (mulțumire) şi „giving” (dăruire), deci să fim îndatoritori, dar și generoși cu semenii noștri.
Ce bine ne-ar prinde tuturor să inițiem o sărbătoare mondială de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru o împăcare unii cu alții, cu toate neamurile locuind pe Terra. Atunci ne-am putea considera cu adevărat oameni superiori ai acestui secol.
Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)
|
Monica Ligia Corleanca 10/19/2017 |
Contact: |
|
|
