Câinele Casei
Se spune că, pentru om, cel mai bun prieten dintre animale, este câinele. Mai ales, căinele casei. Şi totuşi...
Eram copil şi încă nu mergeam la şcoală. În acele vremuri.de demult, la şcoală se mergea de la 7 ani, iar eu abia împlinisem 6.
Ai mei, munceau de dimineaţa până seara la câmp. Aveau ceva pământ arabil şi semănau şi grâu şi porumb, dar şi floarea soarelui. Toamna, începând cu luna Octombrie, mergeau la culesul porumbului. Totul se făcea manual, ştiulete cu ştiulete. Cu carul tras de vaci de lapte, dar şi de muncă, aduceau acasă porumbul cules. Îl puneau, la început, înşirat în curte, să se mai usuce, iar apoi, îl despuiau şi îl puneau în pătule.
Eu rămâneam acasă, singur, mă mai jucam cu copiii de pe mahala cu mingea de cârpe, mai mâncam ce mai găseam prin casă, mai găteam câte ceva pentru ai mei, mă mai odihneam...
Într-o zi, mă jucam în şopron. Câinele nostru era slobod şi, la un moment dat, îl văd că vine la grămada de stiuleţi descărcaţi în faţa şopronului şi începe să mănânce tacticos dintr-un ştiulete de porumb mai verde. Eu, am fost puţin intrigat, văzându-l cum roade din acel ştiulete şi am cautat să îl gonesc, strigând la el, cum se obişnuia la noi, marş, marş!... Dar, câinele, parcă nici nu auzea şi, mânca mai departe din stiuletele început. Asta nu mi-a căzut bine mie şi, atunci, am luat un băţ şi m-am apropiat puţin, cu intenţia să îl îndepăttez de acolo. În clipa următoare, am aruncat cu băţul spre el, moment în care, cîinele s-a repezit spre mine, mi-a prins un deget de la măna dreaptă, muşcându-l cu furie şi, concomitent, şi-a înfipt ghearele în burtă deasupra buricului şi în pulpa piciorului drept, cam la 10 cm deasupra genunchiului. Aşa însângerat şi speriat cum eram, am fugit în camera cea mai apropiată şi, plângând, am căutat nişte cârpe mai curate pentru a mă bandaja. Mă uitam cu îngrijorare, mai ales, la rana de la deget, care era destul de adâncă şi sângerândă. Nu mai îndrăzneam să ies afară din cameră, de frica câinelui, aşa că, nu puteam să ajung nici la bunica să îi cer ajutor. De acum, nu aşteptam decât să vină ai mei de la câmp şi să mă ajute cumva.
Când, seara târziu, ai mei au sosit acasă, nu le veneau să creadă ce mi s-a întâmplat, mustrându-mă pentru nesăbuinţa mea...
A doua zi, ar fi trebuit să mă ducă la doctor, fiindcă câinele putea fi turbat şi poate trebuia făcută o injecţie cu ser antirabic, dar ai mei fiind aşa de ocupaţi, nu se gândiseră la aşa ceva. Aşa că, am rămas ca rănile să se vindece de la sine. Mai ales, cea de la degetul de la mână fiind mai produndă, s-a închis foarte greu şi târziu.
Astăzi, la peste 70 de ani de la acel eveniment neplăcut, sunt şi acum vizibile cicatricele de la deget şi de la picior, arătându-le, cu diferite ocazii, cunoscuţilor, ca semne de bună purtare.
De atunci, teama de câini, chiar mici fiind, mi-a rămas, nemaifiind adeptul teoriei că, un câine este pentru om cel mai bun prieten. Fiindcă, au fost şi cazuri, când aceşti buni prieteni ai omului si-au răpus stăpânii.
Gormley-Stouffville
|
