" Folclor " contemporan
Adesea este cutremurător adevărul despre soarta ingrată a unor solişti vocali de muzică populară, adică atât de năprasnic poate fi, încât ne mirăm că mai sunt în stare să suporte vicisitudinile vieţii. Unii suferă în tăcere, alţii se tânguie în doine sfâşietoare în vreme ce, a treia categorie se erijează în purtătoare de cuvânt a primelor două. E foarte probabil că, dacă nu am fi urmaşi ai vitejilor daci, am jeli zile întregi pătrunşi de aceste situaţii greu de suportat. Dezvăluirile celei de a treia categorii ajung până acolo, încât nu se mai feresc să spună lumii toate nefericirile cu care i-a pedepsit soarta şi care par să nu se mai termine… Jale mare, doliu naţional, fiindcă aflăm că mai mulţi dintre soliştii vocali, sunt victimele celor mai învederaţi vrăjmaşi, împotriva cărora duc lupte înverşunate, contra cărora însuşi spiritul creator şi artistic se revoltă izbucnind: „Aşa zic ai mei duşmani,/Că eu cânt numai pe bani…” I-auzi! Păi, cum aşa? Nu tu un cadouaş, nu tu o fasole, o pălincă, un zăibărel?... Doar bani! Lume cârcotaşă, deşi, la urma urmei, ce poate fi rău în asta? Omul/solistul munceşte/cântă, şi e plătit! Scurt şi okei, ca să o cotim puţin către engleză, viitoarea limbă… română. În orice caz, chestiunea nu rămâne-aşa! Pentru că e prea jignitor. În consecinţă, solistul se grăbeşte să ia legătura cu Dumnezeu, căruia îi propune târgul-blestem de infern: „Dă-le bani, dă-le avere,/Da să nu le dai putere;/Dă-le bani, dă-le de toate,/Da să n-aibă sănătate!” Adică, paralizie, Parkinson, dambla… Vai Doamne! Pornire criminală, ce mai! Cu adevărat răscolitor acest blestem, dar, în sfârşit, se va face dreptate. Iar odată pactul încheiat, solistul se umple de-un optimism dublat de un patos revoluţionar greu de redat în cuvinte, deşi ne este transmis prin apa vie a textului: „Cine m-aude că cânt,/Are viaţă pe pământ.” Uraaa!, ne fericim, am scăpat, doar o undă de tristeţe ne creează o anumită stare de nelinişte: ce se va întâmpla cu partea de populaţie a globului care nu-i aude cântecul solistului? Chiar ne gândim rugător la corabia lui Tata Noe, fiindcă se-arată cataclism. E groaznic, ce mai! E de presupus, totuşi, şi de sperat că mai există cazuri izolate reuşind să trăiască fără să audă respectivul cântec din folclor. Iar în ceea ce priveşte acest… că cânt din textul de mai sus, nu este vorba despre o cacofonie, cum greşit s-ar putea crede, ci de o parte intrinsecă din folclorul contemporan. Bine e că descoperim alt cântec, la fel de dramatic, dar terminat cu o notă de entuziasm… demografic, pe care artistul a păstrat-o pentru sine, ca rezervă specială, până la urmă recunoscând că: „Doi copii eu am avut/Şi din cântec i-am crescut!” Am bănuit noi, nu-i aşa? Dar avem obligaţia morală şi chiar patriotică să apreciem frumosul efort şi sacrificiul pe măsură, deşi duşmanii au avut dreptate, arde-i-ar focu Gheenei! Dar mai există şi câte-un text socio-instructiv şi cu precizări clare, cum ar fi acesta în legătură cu atitudinea faţă de o fătucă oarecare: „Aveţi grijă s-o jucaţi,/Numai să n-o sărutaţi!” De ce, Doamne să n-o…? Că un „de doi bănăţean” fără o pupătură-două, e ca nunta fără ceteraş. Ce e cu restricţia asta? Dar sentimentalismul continuă luând şi forme ceva mai moderne: „Puiule, cu ochii verzi,/N-ai motiv să nu mă crezi”, se tânguie punând lucrurile la punct o solistă cam nefericită, însă pe deplin sinceră, fiindcă într-un folclor contemporan autentic acest „n-ai motiv”, nu sună rău deloc… Ca argument suprem pentru feciorul relativ sceptic (probabil), solista promite avantaje gospodăreşti-culinare interesante, apetisante şi, în această perioadă de austeritate, imposibil de ignorat: „Fac şi-o ciorbă de viţel,/Că nu-l am decât pe el.” Pe neicuţă? Pe viţel? Misterul e cu skepsis, vorba cuiva. Oricum, fata îşi demonstrează nu doar dragostea desăvârşită, ci şi capacitatea de sacrificiu prin această autentică declaraţie de fidelitate şi de jertfă zoo-umană care trebuie consemnată în condiţiile economiei de piaţă şi a racolărilor, sentimentale sau nu. În orice caz, acesta este încă un pas spre fericirea deplină în căsnicie, fiindcă se mai adaugă pentru asezonare şi asigurarea: „Îl iubesc şi mă iubeşte/Şi nimic nu ne lipseşte.” Bravo! Va fi o căsnicie de granit! Să fie într-un ceas bun! Bine că e cu happy end! Şi, apropo: nu cred să fie departe nici clipa când, la horă, vom auzi strigături de genul: „Asta fată joacă bun/Şi mă-nvaţă şi pe io!” – variantă englezo-germană după strigătura neaoşă: „Asta fată joacă bine/Şi mă-nvaţă şi pe mine!” Nu e târziu, pentru folclorul contemporan, autentic, se prezintă, probabil, şi sub forma acestor texte insipide, hilare, stupide şi fabricate de inşi care cred că a te răfui cu unii-alţii (colegi, rude, prieteni, cunoştinţe etc.) prin intermediul unui cântec, înseamnă folclor… Nu e! Doar distrugerea treptată, dar eficientă, din păcate, a folclorului autentic.
|
Dumitru Hurubă 10/5/2017 |
Contact: |
|
|