O minte diabolică la Las Vegas
30 septembrie e ziua de nastere a norei, si fiul nostru a decis s-o sărbătorească la Las Vegas.
Cu o zi înainte a venit la noi însotit de fata lui să-si ia rămas bun înainte de săptămâna de vacantă. \
Am petrecut câteva ore fumoase.
Luni dimineată, nu am ziar de citit la cafea, pentru că National Post nu apare lunea în lunile de vară.
Asa că am deschis televizorul cu atentia axată pe ibricul de cafea. Din spate, crainicul vorbea ceva de Las Vegas si apoi mi se fixează în minte cuvântul ”masacru,”
Păzitoarea balantei mele sufletesti de peste o jumătate de secol, Vali, încă nu venise jos, iar eu am înlemnit cu lingurita în mână: ”Doamne ce se întâmplă? Copiii mei sunt acolo!”
Până să coboare Vali am aflat căteva amănunte despre concert si criminalul atac din seara precedentă asupra celor aproape 30 de mii de spectatori din audientă. Se vorbea de morti si de peste 200 de răniti. Teama si panica celor din videorile televizate s-au cuibărit în mine si în lipsa cuvintelor potrivite, tot ce-am putut să-i spun lui Vali au fost nu vorbele, ci doar să-i arât cu degetul imaginile din televizie.
Am telefonat la celularele copiiilor, nici un răaspuns. Le-am trimis text mesaje implorându-i să sune si am asteptat. Am asteptat o minune, un semn, un cuvânt, o licărire de sperantă. După un timp,
Vali o sună pe Amanda, sora Elainei, nora noastră.
Da, ele au comunicat si ”Slavă Domnului!” toti sunt OK.
59 de morti si 559 de răniti, majoritatea tineri, aproape copii. Câte sute de părinti, bunici si rude au trăit momente la fel de chinuitoare ca acelea prin care am trecut noi, dar cu rezultate diferite? Citesc în ziare si urmăresc la televizie zguduitoarele relatări ale celor ce-au trecut prin acele momente de groază în care cei din jur, iubita, fratele, sora, sunt secerati ca pe câmpul de luptă, si tu, neputincios, nu poti schimba nimic, cum nu poti sufla viată în trupurile din care viata a dispărut sub ochii tăi. Momente înainte aceste suflete au fost însufletite de căldura muzicii, a celor mai optimiste sperante si de bucuria vietii în această tară unică, în care viata este într-adevăr o bucurie. Acum bucuria a dispărut pentru ei, împreună cu viata. Ce oroare! Ce păcat!
Înteleg, tragedii se întâmplă. Ca niciodată, tragediile anul acesta s-au tinut lant. O tragedie după altă tragedie precedată de altă tragedie, toate deslântuidu-se succesiv la scurt interval de fimp, năpustite cu violentă asupra unor largi teritorii din sud ce au adus pagube imense, au distrus cămine si numeroase familii au înregistrat pierderea cuiva drag. Dar aceste tragedii au fost naturale, cauza lor a fost de neînlăturat si tot ce s-a putut face au fost numai actele de prevenire ce în final au diminuat mult numărul victimelor si mai ales, eroismul anonim al voluntarilor ce au sărit cu riscul proprilor vieti să ajute pe altii.
De data asta situatia a fost diferită. Tragedia a fost cauzată de actul deliberat, planificat din timp si organizat în cele mai mici detalii de o minte diabolică cu intentia vădită de-a ucide cât mai multi oameni cu putintă. De aceea a închiriat la etajul 32 al hotelului Mandalay nu doar un aprtament, dar două, cu vedere directă asupra pietei deschise de vizavi unde se desfăsura concertul. A fixat pe trepiede in fata geamurilor sparte cu ciocanul armele automate modificate să functioneze ca mitraliere, cu rezerve de amunitie de mii de gloante si numeroase alte arme de rezervă. A instalat camere de vedere în apartamente si pe culoar, cu vedere din unghiuri diferite, cu care să se asigure că nimeni nu-i va intrerupe ucigătoarea activitate. Si cu sânge rece, fără nici o urmă de omenie, fără nici un motiv, fără nici o cauză si mai ales fără nici o credintă, a început să tragă cu patimă la întâmplare în multimea de oameni adunată la festival, ca si cum victimile ar fi fost furnici ori alte creaturi.
Ce se poate spune despre un om ca acesta? Există oare o notiune, un nume, un epitet suficient de descriptiv ca să cuprindă eroziunea acestui suflet format în rândurile noastre, activând printre noi, vietuind în preajma noastră, arătând ca noi insine, dar care să se afirme atât de diferit?
De unde a răsărit acestă ură, râutate si satanică dorintă de răzbunare fără motiv, pe cei ce i-au fost întreaga lui existentă, vecini, colegi si concetăteni?
Dar mai ales, cum a fost posibil ca de-a lungul a 64 de ani, nimeni să nu observe clocotind în el acest Vezuviu otrăvit de păcura râutătii ce nu a apărut la comandă în ultima zi, ci a fost sedimentată si dospită în interior de numerosi ani de zile?
Lipsa unui răspuns la aceste întrebări – poate mă grăbesc, poate că-i prea devreme pentru un răspuns – dezarmează încredrea ce o am în oameni. Dacă o mentalitate ca acesta l-a condus pe Hitler la genocid si chiar sinucidere, dacă aceeasi mentalitate îl însufleteste pe Kim Jong Un, dictatorul Coreei de Nord, ce s-a înconjurat de arsenalul celor mai distrugătoare arme de ucidere în masă ce au existat cândva, atunci, fără a tine cont de nimic, nici chiar de propria lui viată – ca în cazul acestui criminal – nu există siguranta unui sfârsit pasnic.
Dar cum după o urgie, soarele apare totdeauna, cum Dumnezeu a fost permanent salvatorul nostru si ne-a apărat în cele mai dificile pericole, suntem convinsi că viitorul nu va întârzia să ne surădă.
Toronto / oct
|
David Kimel 10/4/2017 |
Contact: |
|
|
