Simion Plămădeală unical si unic poet român din Kazahstan
Printre zecile de români pe care i-am întâlnit în v în Kazahstan am avut norocul să descopăr unul mai deosebit, iesit din comun, un nebănuit poet român basarabean, ajuns la vârsta de 75 de ani, să-i trec pragul locuintei sale de la periferia orasului-minier Karaganda, să-i admir bogata sa bibliotecă de circa 3000 de volume, majoritatea românesti...
Simion Plămădeală s-a născut la 23 octombrie 1935 în satul Grinăuti, de pe malul drept al Răutului, în judetul Bălti al României, în familia tăranilor Plămădeală Gheorghe si Maria (n. Frecăutanu).
La scoala primară din localitatea de bastină a mers în anul 1942 pe care n-a terminat-o din cauza reocupatiei sovietice a Basarabiei, fiind nevoit în toamna anului 1944, după „eliberare”, să meargă din nou în clasa întâi. Scoala de sapte clase din satul natal a absolvit-o în vara anului 1951, continuând studiile la scoala medie din satul vecin Pelinia, pe care a absolvit-o în vara anului 1954. În acelasi an a fost admis la Facultatea de Istorie si Filologie a Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chisinău, sectia de limbă si literatură moldovenească. A fost coleg de promotie cu multi înaintasi din generatia de aur a Basarabiei ocupate: Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Petru Dudnic, Liviu Deleanu, Victor Teleucă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind si consătean).
Dar, n-a ajuns Simion Plămădeală să sustină examenele de licentă, fiind înspăimântat de perspectiva predării limbii si literaturii ruse într-o scoală românească dintr-un sat de pe malul basarabean al Prutului, unde fusese repartizat la serviciu în primăvara anului 1959, chiar dacă studiase cinci ani de zile filologia română în straie rusesti, străine… S-a luat de mână cu bunul său prieten Petru Dudnic, si el poet, si au plecat pentru totdeauna la telina lui Nikita
Hrusciov în Kazahstan, ca mai apoi să coboare în minele de cărbuni pentru 30 de ani, până la pensie, muncind în conditii nocive de tot, văzând cu ochii proprii colegi si prieteni morti în explozii subterane, dar... unde se plătea mai bine.
Buna si iubita sa mamă, la plecare, i-a zis: “Cât ai să trăiesti, fiule, oriunde ai să fii, să rămâi om si român. Niciodată să nu spui că esti moldovean sau basarabean, cum vor ei...”
Si, fiul, s-a tinut de cuvânt. În tot acest răstimp Simion Plămădeală a scris sute, poate chiar mii, de poezii în limba maternă si în grafia latină, care arată că nu si-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română. Iată câteva titluri ale poeziilor sale, grăitoare în acest sens: Noi si ei, cotropitorii; Un vifor de durere prin inima mea trece; Cu deznădejdea am trăit; Am sufe-
rit gândind mereu; Apusul meu însângerat; Veni-va ziua cea din urmă; În hăul negrului mormânt; Răutul copilăriei mele; Din frumusetea ta, Moldovă; Are inimă si floarea; Mi-e dor de-o dulce româncută; De n-ar fi în lume doine; O dulce limbă românească...
Poeziile lui Simion Plămădeală au fost publicate în presa periodică cum ar fi: Industrialnaia Karaganda si Nasa Iarmarka din Kazahstan, în ziarul românilor din Montreal, Canada, Pagini românesti, în Flacăra lui Adrian Păunescu, precum si în culegerea de versuri ale poetilor din Karaganda Skvozi nasloenia let (2009) s. a. De-o carte aparte, însă, n-a avut norocul să-i fie publicată, chiar dacă, promisiuni a avut… De aceea, văzând în biblioteca sa teancul de foi cu poeziile lui, am decis să caut, în cele două capitale românesti, Chisinău si Bucuresti, posibilităti pentru a-i face autorului o frumoasă si merituoasă surpriză în toamna anului 2010, la cea de a 75-a aniversare de la nastere. Acest minunat om, român, patriot si poet, a meritat din plin acest efort al nostru pentru a-i tipări o primă carte în primii 75 de ani de viată?...
Si, pentru că, această minune deja a avut loc (la editura PROMETEU din Chisinău a văzut lumina tiparului volumul: Simion PLĂMĂDEALĂ. DEPARTE ⌐ APROAPE. 100 de poezii românesti din Kazahstan), în cel mai apropiat viitor vom organiza si o lansare pe potrivă, despre care cititorii LA vor fi informați. Azi propunem cititorilor LA un buchet de poezii semnate de către acest unical si unic poet român din Kazahstan.
ÎN ADÂNCIMI VIRGINE DE CĂRBUNE
Din sânul abatajului când muscă
Cu dintii săi de fier o grea masină –
De parcă zbiară dracul si împuscă –
Mă-nfiorează iar bătrâna mină.
Cu taina unor veacuri spulberate
Pe când se prefăceau în straturi dure
Atâtea mări de ierburi fermecate,
Copaci ca-n basme, florile pădurii;
Si, poate, chiar si stelele bizare
S-au prefăcut cândva în negru Soare,
Pe care-l scoatem astăzi din adâncuri
Cu dor netărmurit de sacre cânturi.
Nu plâng chiar de mă-năbusă furtuna,
Stârnită-n abatajul meu fierbinte
De caii de otel care detună
Străfunduri ce ne cheamă înainte;
În adâncimi virgine de cărbune,
Ca vrerea să-mi călească si dorinta
Prietenului scump să-ncerc a-i spune
Că mult mi-e dor de plaiuri si părintii
Ce-au tot muncit mereu întreaga viată
Dar ne spuneau cu zâmbetul pe fată –
Pân-adormeam – povesti tulburătoare
În limba cea mai dulce de sub soare.
1 martie 1981
DE N-AR FI ÎN LUME DOINE
De n-ar fi-n această lume
Ploaia noastră românească,
N-ar putea în al meu suflet
Floarea dorului să crească.
De n-ar fi în lumea asta
Strugurasi de poamă fragă,
N-as mai fi stiut vreodată
Că de dulci minuni mi-e dragă.
De n-ar fi în lume doine –
Melodiile străbune –
N-as mai fi stiut că ele
Fac din inimă cărbune.
Când aud cum cântă scripca.
Uit că mai trăiesc sub soare.
Tot fiorul ei fierbinte –
Un suspin de zbuciumare.
Chiar de mi-ar propune-n viată
Munti de aur, vesnicie –
Totul dau numai pe-o frunză
De pe scumpa noastră Glie.
5 mai 1986
O DULCE LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Un cer cu nourii de plumb
Inundă lumea despărtirii –
Enigma vesnicului dor,
Ca să tresar din amortire.
Si poate fără ca să vreau –
Străfulgerat de nostalgie –
Iau drumul visului de foc
Spre înflorita noastră Glie.
Vin să mă-nchin acelei limbi
În care s-au iubit strămosii.
Dar vor în veacul Douăzeci
Să ne strivească ticălosii.
Li se mai zice lor mancurti
Sau, poate, suflete păgâne
Ce-ar vrea de tot să ne tâmpim,
Să n-avem Grai, Pământ si Pâine.
Ei m-au trimis cândva prin lumi
De-nsângerată zbuciumare,
Dar dragostea de plai si frati
Nu pot miseii să-mi omoare.
Vin să mă duc la tintirim,
La movilita Mamei mele –
Să plâng în hohotul nocturn,
În fata stelelor rebele.
Iar mama din al său mormânt,
Ca altădată, să-mi soptească:
Avem numai un singur grai,
O dulce limbă românească.
20 mai 1989
NOI SI EI, COTROPITORII
Ei ne văd prin gura tevii
De nu vrem să-i ascultăm.
Pentru ei pe lumea asta
Nu mai am decât blestem.
Ei ne văd prin gura tevii,
Chiar si de ne gudurăm
Ca un câine. Pentru dânsii
Nu mai am decât blestem.
Ei ne văd prin gura tevii.
Eu de dânsii să mă tem?
Decât sclav – mai bine moartea!
Veneticilor – blestem!
Bine-i să te rogi o viată
Numai Lui, Lui Dumnezeu.
Ei ne văd prin gura tevii,
Ei ne urmăresc mereu...
Bine-i să te rogi acasă.
Dar ce vor ei de la noi?
Ei ne văd prin gura tevii,
Ei vor sânge si război.
Bine-i să fii bun la suflet
Ca o pâine, dar să stii:
Ei ne văd prin gura tevii –
Pe cei morti si pe cei vii.
Omorând, ei se distrează –
Nu de astăzi, nu de ieri.
Ei ne văd prin gura tevii,
Vor iertare să le ceri.
Pentru ce? La noi acasă
Vrem si noi să fim stăpâni.
Ei ne văd prin gura tevii –
Secole, nu săptămâni.
Noi muncim si zi si noapte
Pentru Neamul nostru sfânt.
Ei ne văd prin gura tevii,
Sapă pentru noi mormânt.
Ei ne văd prin gura tevii,
Spun că noi suntem tigani;
N-avem frati la Timisoara,
Nici surori la Botosani.
Ei ne văd prin gura tevii,
Spun că ne-au „eliberat”.
Dar de câte ori cu tancuri
Glia ne-au însângerat?
Ei ne văd prin Gura Mortii –
Pe români basarabeni...
Lor le trebuie pământuri
Fără de aborigeni.
8 martie 1994
LUI GRIGORE VIERU
În mina cea de aur
A limbii noastre dulci
Ai coborât, Grigore,
Lumină să ne-aduci.
Descântec pentru suflet
Din hăuri să ridici:
Pentru români în viată,
Pentru români mai mici.
Tu cânturile-ti toate
Din dor le-ai făurit.
Esti neam cu Miorita –
Eternul nostru mit.
Tu esti un nou Luceafăr
Cu sufletul divin,
Din apa cea adâncă
Esti un etern suspin.
De neamurile dace
Ce vor trăi si mâine
Să mă închin eu Tie –
Atâta îmi rămâne.
Eu din străinătate
Nu pot să te sărut,
Dar vesnic lângă mine-i
Poemul tău durut.
1995
GRIG
(Lui Grigore Vieru)
Asa cu dragoste-i ziceam
În ani de studentie.
El din enigme făurea
Eternă poezie.
„Alarma” lui o mai păstrez
Ca o relicvă dragă.
Copilăria-n ea îmi văd
Sub strugurasi de fragă.
1995
VENETICII
De-atâtea războaie
Cu orice popor –
E frig si-ntuneric
În creierii lor.
24 februarie 1996
MI-E DOR DE-O DULCE ROMÂNCUȚĂ
Mi-e dor de-o dulce româncută
Pe care-o tot lăsam să crească.
Dar nu stiu: e în sat, ori fata
S-a dus cu-o satră tigănească.
Era-n amurgul unei zile
Frumoasă – cum nu se mai poate.
Ne-am despărtit pe-o vesnicie,
Căci m-a furat străinătatea.
Si pân-acuma nu-mi dă drumul,
Mă tine-n brate ca în cleste,
Ca nu cumva să uit de Mumă
Sau a vorbi în româneste.
Dar dorul este un incendiu,
Un foc nebun când pleci de-acasă –
Să te usuci fără de Tară
Într-o pădure-ntunecoasă.
Uscându-te cu tot cu doruri,
Nu mai tresari ca altădată...
Dar orice s-ar petrece-n lume
Visez românca adorată.
25 martie 1999
SFÂRSITUL VIEȚII
Va năvăli si el – sfârsitul vietii –
Ca un vârtej prin hăul subteran.
Si nimeni nu va sti pe plaiul nostru
Că s-a mai stins un om în Kazahstan.
Un om stingher care-a iubit Moldova
Atât de mult si de zguduitor,
Dar care n-a putut să vină-acasă,
Să moară lângă scumpul său popor.
El va dormi sub pietrele străine
Si la mormântul lui nu vor veni
Acei pe care chiar si după viată,
Pătimitor, cu foc îi va iubi.
El nu va auzi cum plânge scripca
Si fluierul cu-atâta jalnic dor...
El niciodată nu se va întoarce
Să guste apa rece din izvor.
De-aceea îsi îngroapă-n rându-acesta
Tot sufletul pe veci însângerat:
Ca el – să se prefacă-n rândunică,
Să zboare spre toti oamenii din sat.
8 aprilie 2007
* * *
Bătrânii singuratici
Ce merg încet pe drum...
De vremurile grele
Îmi amintesc acum.
Am saptezeci si patru
Departe de amici...
Dar unde-nchid eu ochii –
Acolo sau aici?
As vrea să plec acasă,
Să mor pe Plaiul meu...
Aproape de măicuta –
Să nu mai fie greu!
|
Vasile Soimaru 10/4/2017 |
Contact: |
|
|
