Scrisoare pastorală
Dragii mei ,
Timpul lui Dumnezeu. Cei care au citit Biblia si au frecventat biserica, îsi amintesc, fără îndoială, de noaptea în care Mântuitorul îl primeste pe Nicodim si au o lungă discutie pe teme spirituale, până după miezul noptii(Ioan, III, 13-17). Pentru unii, fragmentul acesta poate a trecut neobservat, dar el ar trebui să constituie pentru multi dintre noi un prilej de meditatie.
Nicodim era un arhiereu, membru al sinedriului evreiesc, om cu functie înaltă, cu mare responsabilitate, cu pozitie socială de vârf. Era ocupat, fără îndoială, toată ziua cu treburile ce-i reveneau. Trebuia să împărtăsească pozitia si opiniile majoritătii membrilor sinedriului. Iar sinedriul, în majoritatea lui, nu-l vedea cu ochi buni pe Iisus. Era de-al lor si nu era. Crescuse în umbra templului, dar învătătura Lui cuprindea si altceva decât era în cărtile Vechiului Testament. Majoritatea membrilor sinedriului erau de părere că Iisus trebuie dat pierzării cu orice chip. Iată că, printre acei arhierei ostili Fiului lui Dumnezeu se găseste si unul care gândeste altfel, care, nu numai că nu-L urăste pe Hristos, dar Îl caută, Îi cere sfatul, părerea, Îl roagă să-i lămurească neîntelegerile, îndoielile, să-i lumineze umbrele si întunericul. Faptul că vine noaptea la Iisus este de înteles. Pe lângă lipsa de timp, se adăuga si teama de a nu fi văzut că Îl întâlneste pe Iisus, ceea ce ar fi dus la retrogradarea lui, poate chiar la alungarea din comunitate.
Câti dintre noi ne asemănăm lui Nicodim? Nu mă refer la functia pe care o detinea, mă refer la nevoia lui de a-L întâlni pe Domnul Hristos. Toti suntem stresati de multimea treburilor zilnice, de serviciu, de navetă, de aprovizionare, de lipsa banilor, de semănat, de prăsit, de secerat, de măcinat, de gătit, de spălat si de multe-multe alte lucruri, care ne mănâncă ceasuri după ceasuri. Ne trezim dimineata, uneori cu noaptea-n cap, nu avem vreme să stăm jos decât la prânz, când servim masa si, fără să ne dăm seama, vine seara peste noi si parcă tot am mai avea câte ceva de făcut. Urmează pregătirea cinei, masa propriu-zisă, apoi ne rezervăm câteva ore să stăm si noi în fata televizorului, să vedem ce s-a mai întâmplat prin lume, cine cu cine se mai ceartă, cui i-au mai pus cătuse, cine a mai plagiat, cine a mai furat, cine a mai divortat, ce atentate au mai fost, câte crime si câti morti. Televiziunile se întrec între ele ca să ne aducă în fată stiri care mai de care mai senzationale, nemaipomenite, nemaiîntâlnite, care să ne facă să stăm tintuiti în fata micului ecran până după miezul noptii, până ni se închid ochii. Altii navighează pe internet, practică tot felul de jocuri pe calculator si uite asa se duce noaptea. Când nu mai putem să rezistăm, ne aducem aminte că a doua zi trebuie să ne sculăm dis-de-dimineată ca s-o luăm de la început. Val-vârtej mai aranjăm ce mai aranjăm si dăm să ne culcăm, dar atunci ne aducem aminte că trebuie să ne facem rugăciunea, că trebuie să-I adresăm câteva vorbe si cu Dumnezeu. Ne asezăm în genunchi în vârful patului, facem repede câteva cruci si începem să rostim ,,Tatăl nostru”. Zicem câteva cuvinte si începem să căscăm vârtos. Până atunci nu se întâmplase asta. Acum abia reusim să zicem până la capăt rugăciunea si ne prăvălim pe pernă zdrobiti de oboseală. Dar…, minune! Din acel moment, parcă osteneala nu mai este asa de plumb ca în timpul rugăciunii si parcă am mai putea sta o vreme cu ochii atintiti la un film, la o emisiune, am mai putea sta de vorbă cu sotul/sotia etc.
Din douăzeci si patru de ore ale zilei, doar acelea câteva minute au fost dedicate lui Dumnezeu, sufletului, în rest totul a fost dedicat trupului, lumii si pământului. Toate au privit hrana, băutura, îmbrăcămintea, încăltămintea, adăpostul, plăcerea si fericirea trupului. Câteva minute pentru suflet si asta doar la unii, fiindcă sunt atâtia, care nici de atâta nu se ostenesc. Trec zilele săptămânii ca vântul. Azi e luni, mâine e duminică. Toată săptămâna ne-am îngrijit tot de ale trupului. Măcar a saptea zi, duminica să găsim un ceas să păsim pragul bisericii, să participăm la o Sfântă Liturghie. Greu! Într-un sat cu sapte-opt sute de locuitori găsesti în biserică într-o zi de duminică 10-20! Ceilalti unde sunt? Unii la muncă, mai ales că duminica se înghesuie cele mai multe treburi. Pentru unii nici o zi nu este mai cu spor decât duminica, fie că e vorba de cosit, de adunat, de cărat fân, de cărat bălegar, de dus cu vitele, de muncit la porumbi, la vie etc. Pentru unii, duminica este prilejul de a merge la meci, la cârciumă, la pescuit, la club, la iarbă verde, oriunde, numai la biserică nu. Duminica iese din rândul zilelor obisnuite prin faptul că poate ne permitem o mâncare mai bună si câteva ore de odihnă, altfel…
Trec zilele, trec săptămânile, trec lunile, trec anii. Marile sărbători au devenit prilejuri pentru cei mai multi ca să ne permitem mâncare mai multă si mai bună, să ne îmbuibăm pântecele, să ne plimbăm, să ne distrăm, să ne zbenguim prin cine stie ce dansuri. Observati, spre exemplu, Postul Crăciunului! Câti mai tin acest post. Televiziunile au grijă ca seară de seară să ne prezinte tot felul de ,,festivaluri culinare”, tot felul de chiolhane si petreceri, uneori chiar si prin cimitire. Crăciunul a intrat în umbra ,,pomenii porcului”, Pastele în umbra ,,iepurasului”. Totul comercial, totul cu zarvă multă. Mai nou, aud că în unele tări europene nici nu se mai vorbeste de Crăciun sau de Pasti, ca să nu se simtă jigniti imigrantii de alte religii. Dumnezeule mare! Câti mai găsim timp si disponibilitate să ne spovedim si să ne împărtăsim măcar în cele patru posturi? Tare putini!
Când dăm de câte un necaz sau o suferintă oarecare, alergăm la biserică, la mânăstire, uneori la mai multe, dăm acatiste, bani si apoi ne retragem, fiindcă de, preotii si călugării trebuie să se roage, noi suntem oameni ocupati. Rugăciunea, atunci când este, de multe ori e pervertită. Sunt din cei care se roagă să câstige la jocuri de noroc, să le moară dusmanii, să aibă reusită în afaceri murdare etc. Pur si simplu, Îl socotim pe Dumnezeu un fel de partener de afaceri, coruptibil, pe care-L putem usor mitui cu câtiva lei adăugati unui pomelnic, ca să ne însotească la cine stie ce matrapazlâcuri punem noi la cale. Totul a devenit comercial, totul se tranzactionează, totul se vinde, totul se cumpără.
Ne închinăm unor dumnezei străini, precum puterea, averea, plăcerea, banul, vila, masina, mingea, alcoolul, tutunul, drogurile etc., numai lui Dumnezeu cel Adevărat nu. Trecem prin viată ca gâsca prin apă. Nu mai găsim timp să ne rugăm, să admirăm cerul înstelat, frumusetea si parfumul unei flori, gingăsia unui copil si a puilor de animale. Nu mai avem timp să vorbim cu ai nostri din casă. Stim mult mai multe despre viata celor din telenovele, a vedetelor si falselor vedete de la televizor, decât despre viata sotilor/sotiilor noastre, copiilor si nepotilor nostri. Nu mai avem timp să citim o carte ziditoare de suflet; toată lectura se reduce la facebook si la subtitrările filmelor. Nu mai avem timp să auzim suspinul fratelui sau vecinului aflat în nevoie si suferintă, ne suntem suficienti nouă însine.
Sancta simplicitas!(Sfântă prostie!). Ne purtăm parcă am trăi o vesnicie pe pământ si totul s-ar sfârsi aici si numai aici! Nicodim simtea nevoia să se întâlnească cu Hristos la miez de noapte; mii de sfinti si-au dat viata ca să nu se despartă de Hristos; părintii si mosii nostri se străduiau să facă din sufletul si din casa lor un sălas plăcut lui Dumnezeu. Iisus le era părinte, frate, prieten nedespărtit, cu care treceau prin clipe grele, prin vremuri de restriste si încercări. Duminica era duminică, sărbătoarea era sărbătoare, rugăciunea era rugăciune. Din toată zbaterea pentru existentă, pentru supravietuire, o bună parte din timp era dedicat lui Dumnezeu. Bătrânii nostri îi dedicau lui Dumnezeu nu numai viata, ci si sufletul lor, astptând întâlnirea cu El ca pe o izbăvire, ca pe un liman. Se împlinea ceea ce rostise Fericitul Augustin cu sute de ani înainte: ,,Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, si nelinistit este sufletul meu până se va odihni întru Tine!”
Câti ne mai regăsim în acest suspin atât de uman si atât de crestinesc?
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Cărarea împărătiei a Părintelui Arsenie Boca mai spicuim: ,,PENTRU O GRESEALĂ VREMELNICĂ, O PEDEAPSĂ VESNICĂ? Întrebarea aceasta zvâcneste aproape în toate mintile. Într-ade¬văr, pentru că n-ai fost milostiv cu săracii, fratii mai mici ai lui Dum-nezeu, pentru că nu le-ai dat să mănânce, nu i-ai îmbrăcat, nu i-ai primit când erau străini, nu i-ai cercetat când erau în temnită, numai pentru atâta vină, făcută într-o viată scurtă, se poate ca Dumnezeu să te dea focului si diavolilor să te muncească în vecii vecilor? Ce taină ar putea răspunde si la întrebarea aceasta? Totusi, este răspuns: cel flămând si însetat, gol, străin si bolnav si, peste toate aces¬tea, în temnită, în întelesul tainic, nu mai sunt săracii, ci Mântuitorul Iisus Hristos însusi, pe Care îl avem în noi, în fiecare, de la Botez. Dacă în vremea vietii, în vremea mintii depline, nu ne întoarcem de la cele dinafară si vremelnice la cele dinlăuntru si vesnice, la făptu¬ra noastră cea născută de la Dumnezeu, la Hristos Cel ce petrece în adâncul profund, dar apropiat al fiecărui om; dacă nu vom căuta darul nasterii noastre celei din Duhul Sfânt, atunci Hristos Iisus se află în noi: flămând si însetat, gol, străin si bolnav de durerea întunecării noastre, si, pe deasupra, într-o temnită în care misună viermii patimilor si serpii răutătilor. Căci numai făcând acestea lui Iisus cel din noi, le facem si semenilor nostri. ,,Se poate să nu cunoasteti că Hristos Iisus este în voi? Afară numai dacă nu sunteti crestini ne¬trebnici”, zice Sf. Pavel, asprindu-se către Corinteni. Iată se face lumină...
Adică noi, fiecare din noi, ori stim, ori nu stim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus si pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovnicesti. Hristos Iisus cel cu Cruce, este, asadar, piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovnicesti. Aceasta e adevărat pentru toti cei botezati. Când însă, ,,din înmultirea fărădelegii, dragostea de Dumnezeu a multora se va răci”, când ,,grija acestei lumi si înselăciunea avutiei(materialismul), înăbusă cuvântul lui Dumnezeu si-1 face neroditor”, atunci credinta se va stinge si atunci se vor arăta cei nebotezati, care nu vor avea de temelie pe Hristos si nici temelia în Hristos. Pricepem de aici, că în aceeasi situatie a nebotezatilor sunt si toti sectarii, care se leapădă de primul si singurul botez, de vreme ce: ,,Este un Domn, o credintă si un Botez”. Deci, botezul al doilea e lepădarea de primul si singurul botez. Vai de zilele si vesnicia lor! Iată, prin urmare, un răspuns descoperit.
Acum stim pe Cel ce flămânzeste si însetează după noi, acum stim pe Cine tinem în temnită pe viată, dacă nu cumva ne-am lepădat de El cu voia noastră, sau cu înselăciunea diavolului, si asa Îl răstig¬nim zi si noapte, cât trăim. Sfântul Pavel ne învată: ,,Nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea odată pusă, care este Iisus Hristos. Iar pe această temelie, care ce zideste: aur, argint, pietre scum-pe, lemne, fân sau trestie: lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va da pe fată ziua Domnului. Pentru că această zi se descoperă prin foc, si ce fel este lucrul fiecăruia: focul însusi va cerca-o. Dacă lucrul lui, pe care 1-a clădit, va rămâne, plată va lua; dacă lucrul lui va arde, va fi păgubas de plată, dar el se va mântui, însă asa, ca prin foc”. E limpede. Fată de Hristos Iisus din noi si de Duhul Său cel Sfânt, temelia si viata noastră cea după Dumnezeu, putem avea în vremea vietii noastre pământesti una din cele două atitudini: fie trăda¬rea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la acestea se decide soarta noastră în vecii vecilor. Dacă am trăi anii lui Matusalem tot asa am face. Prin urmare: ,,Nu este nedreptate la Dumnezeu”, când ne dă o plată vesnică pentru o mică decizie.
*
*
In memoriam: preotul Ioan Sfetcu. Despre regretatul părinte Ioan Sfetcu(1907-1982) am mai scris în diferite împrejurări, dar niciodată nu voi putea epuiza toate amintirile ce mă leagă de dânsul. Am descoperit în aceste zile, cu multă bucurie, o însemnare a sa pe un Liturghier din 1887 al bisericii din Bârda, în care aflăm multe date necunoscute până acum din biografia sa. O redăm, cu precizarea pentru cei care nu stiu, că satul Pitulasi de care se vorbeste mai jos nu este altul decât Bârda de azi, cele două denumiri alternând de-a lungul timpului:
,,Subsemnatul preot Ion Stanciu Sfetcu, m-am născut în anul 1907, luna Martie, ziua opt, în comuna Bobaita satul Pitulasi jud. Mehedinti. Am învătat să descifrez primele slove în scoala primară din satul Pitulasi, unde am terminat patru clase în anul 1919, având ca învătător pe vrednicul dascăl Ion Baloescu. Între anii 1919-1923, am urmat cursurile secundare la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, unde am absolvit patru clase, urmare examenului de capacitate ce am depus. La stăruinta arzătoare a părintilor mei Stanciu si Călina, care doreau în mod sincer să aibă un fecior preot, am dat examen de admitere în clasa a cincea la seminarul de curând înfiintat în orasul Craiova, cu denumirea ,,Sf. Grigorie Decapolitul” si, fiind admis la acest examen, am urmat cursurile acestui seminar în anii 1923-1927, obtinând Diploma de absolvire în urma examenului de diplomă tinut la susnumitul seminar în sesiunea iunie 1927, cu o comisie prezidată de P. C. Pr. Grigore Popescu-Breasta, directorul acestui seminar. De la 1 sept. 1927, până la 15 iun. 1928, am servit ca învătător suplinitor la scoala primară din satul Pitulasi, iar pe ziua de 23 sept. 1928 m-am căsătorit cu Domnisoara Învătătoare Elena N. Coifan, fiica învătătorului Nicolae I. Coifan din comuna Malovăt jud. Mehedinti. Pe ziua de 15 Decembrie 1928 am fost hirotonit preot de către Prea Sfintitul Platon Ciosul, vicarul Sfintei Patriarhii, în biserica Sfintei Mitropolii din Bucuresti si mi s-a încredintat de către Prea Sfintitul Vartolomeu Stănescu, titularul Episcopiei de Râmnic, - suferind în timpul acela al hirotoniei mele - , spre păstorire, Parohia Balotesti, formată din satele Balotesti, Schitul Topolnita si Pitulasi. Pe data de 1 Sept. 1943 s-a desfăcut Parohia Balotesti de filiala Pitulasi, care a rămas parohie aparte, condusă de subsemnatul până la data când am făcut această însemnare, iar de acum înainte cât va binevoi Bunul Dumnezeu.
18 Mai 1947, Pitulasi, Preot Paroh Ion Sfetcu.”
Ne îngăduim să completăm această însemnare cu precizarea, că în perioada 1928-1930, Părintele Ioan Sfetcu, împreună cu enoriasii satului Bârda, au construit biserica ,,Sf. M. M. Dimitrie”, pe care o avem si azi, care a fost sfintită în 1930. De asemenea, precizăm, că Părintele Ionică a mai păstorit cu multă vrednicie Parohia Pitulasi până în anul 1968, când s-a pensionat, dar a fost si după aceea prezent la toate evenimentele din viata parohiei până în 28 ianuarie 1984, când a plecat la Domnul. Dumnezeu să-l ierte si să-i răsplătească ostenelile depuse în ogorul Lui!
*
Rugăciunea unei mame: Redăm mai jos o poezie cu acest titlu a lui Mihai Eminescu, închinată mamelor, care poartă grijă de copiii lor si se roagă neîncetat să le fie Dumnezeu ocrotitor:
,,Copilasi din lumea toată,
Stiti voi cum se roagă mama
La icoană-n orice seară?
Nu stiti?-Sigur, n-ati luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi,
Înaintea Maicii Sfinte,
Îsi sopteste-n blânde soapte
Rugăciunea ei fierbinte.
Uite-asa se roagă mama:
,,Maică Sfântă Prea Curată,
Vezi ce frumos dorm dânsii?
Ei îmi sunt averea toată,
Pentru ei din greu mă zbucium!
Pentru ei trăiesc pe lume
Si îndur atât noianul
De durere fără nume.
I-am culcat...Si-acum spre Tine
Vin încet, să nu mă vază,
Si te rog, Măicută Sfântă,
Să cobori o rază blândă,
Raza bunătătii tale,
Printre blondele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele
Si nici pleoapele muiete.
Si le adu-n suflet raiul
Linistit al vietii Tale;
Si mi-i fă, în zorii zilei,
Când o fi ca să se scoale,
Să-i văd blânzi, cuminti si veseli,
Îndreptând spre mine pasii,
Cum îi îndreaptă spre Tine
Colo-n cer, sus, îngerasii.”
*
Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 9/19/2017 |
Contact: |
|
|
