Sensul giratoriu al vietii o carte de Elena Buică
Fiecare nouă carte scrisă de Elena Buică-Buni, octogenara noastră compatrioată originară din Tigănestii Teleormanului si trăitoare, alături de fiica, nepoata si ginerele său, în primitoarea Canadă de peste mări si tări, surprinde în modul cel mai plăcut, devenind un adevărat regal de lectură pentru cititorii săi statornici, ca si pentru cei care au norocul să le cadă în mână, întâmplător sau la recomandarea vreunuia dintre cei dintâi. Mă număr printre cei dintâi si recunosc că, prin fiecare carte a sa, sufletul meu a vibrat la căldura, simtirea si afectiunea descoperite în rândurile scrise de Elena Buică, atentă si atasată de persoanele si de locurile prezentate în eseurile sale cu talent si cu măiestrie artistică indeniabile.
Aceleasi trăiri afective sunt transmise si de ultimul său volum, Sensul giratoriu al vietii, al cărui subtitlu, Scrieri publicate în diverse reviste, ne avertizează că este o culegere de articole, eseuri, cronici, note de lectură, interviuri, note de călătorie publicate în ultimul an. Publicarea volumului la Editura „Armonii culturale” din Adjud (2017) s-a datorat editorului Gheorghe A. Stroia, marele si inimosul prieten al literatilor români de pretutindeni, semnatar al prefetei (Sensul giratoriu al vietii sau Calea pe care ai vrea s-o parcurgi împreună cu Lumina), care reliefează comprehensiunea si condescendenta sa, atât pentru personalitatea, cât si pentru scrierile Elenei Buică, si sesizează nobletea unui suflet trăind profund spiritul românesc, exprimându-l cu rafinament, cu afectiune, cu sensibilitate, cu talent. Cartea Elenei Buică reprezintă o adevărată lectie de viată pentru cititor, deoarece, asa cum spune editorul, „Buni asemuieste viata cu un imens sens giratoriu, cu multe căi de iesire”, fiecare dintre acestea putând fi cea către lumină, către frumusetile vietii, către bunătate si întelepciune, sau cea către întuneric, caracterizată printr-o atitudine nocivă si prin lipsa de cumpătare. Autoarea cunoaste cele două căi, dar, în lunga sa existentă în care a avut parte de multe vicisitudini, a descoperit că cea din urmă poate fi surmontată prin vointă, prin ambitia de a alege Lumina, reprezentând Binele, în dauna Întunericului, a Răului, aflat în calea fiecărui om. În conceptia autoarei există o a treia cale, numită terapia prin scris, „ce-i denotă optimismul incurabil, calitate ce a sustinut-o si ajutat-o să depăsească obstacolele vietii, cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul i s-a călit în focul suferintelor”. Terapia prin scris s-a concretizat la Elena Buică prin cele 15 cărti si aproape 30 de volume colective si antologii în care si-a publicat scrierile într-un timp de doar 12 ani, activitatea sa literară fiind subiectul unei monografii a Cezarinei Adamescu si mentionată în cinci dictionare si istorii literare, fiind si autoarea prefetelor a 20 de volume ale unor autori români, contribuind astfel, fie la lansarea, fie la promovarea cărtilor respective. Volumul de fată este structurat în trei capitole, precedate nu numai de prefata editorului, ci si de un Cuvânt-înainte, adevărată profesiune de credintă a autoarei, care vede în scris „căutarea de sine, linistea si împăcarea cu lumea”, cu sine însăsi, „o eliberare de angoase, o posibilitate de a construi poduri spre libertatea mea interioară si spre împlinire”, pledând pentru frumusetea vietii, pentru iubirea văzută ca un ideal spre care se poate înălta omul, deoarece este acel „sentiment atotbiruitor, cu fortă ziditoare si de eliberare a unor energii nebănuite”. În tot ceea ce scrie de peste un deceniu, scriitoarea are, ca far călăuzitor, sinceritatea, frumusetea sufletească si artistică, verticalitatea, respectul pentru adevăr, bine si dreptate, ca valori morale fundamentale respectate cu sfintenie, sperând ca scrisul său, izvorât dintr-un suflet încărcat cu cele mai nobile intentii, să devină un mijloc de îndreptare a răului, a nedreptătilor, a perfidiei, a urii si a mizeriei umane întâlnite de-a lungul existentei sale, când a cunoscut, deopotrivă, cele două căi ale „sensului giratoriu”, Binele si Răul, Lumina si Întunericul. Acestea sunt principalele idei asupra cărora reflectează autoarea în aproape toate eseurile din primul capitol al cărtii. Meditatiile sale despre „sensul giratoriu al vietii”, pe care orice pământean nu-l poate cunoaste decât pe întregul parcurs al existentei sale, o fac pe autoare să constate, la o vârstă venerabilă, că, în viată, rostul său a fost „evolutia si împlinirea spirituală”, concretizată în activitatea didactică de peste 30 de ani, în familie, în calitate de mamă si bunică, mai apoi în cea de scriitoare dornică a dăinui prin scrierile sale. De-a lungul vietii, omul Elena Buică a constatat prezenta unui factor malefic, o „moară de măcinat”, care toacă „timpul, obiceiurile, rosturile, traditiile, mentalitătile”, astfel încât oamenii slabi de înger uită „esenta lucrurilor, a trăirilor, a vietii însesi”. Există, totusi, un remediu, acela al retragerii omului în „universul interior”, în care „setea de frumos, de bine[…], de dragoste, de împlinire” îsi manifestă, în mod neîndoios, prezenta si „diminuează devastările exterioare”, făcându-l să-si trăiască viata cu „speranta răsăritului unei noi lumi”, pentru că „omul este ca o stea care se naste si va arde atât câtă lumină a acumulat”. Reîntâlnirea, în fiecare an, cu satul natal, Tigănestii Teleormanului, este un prilej de retrăire a amintirilor din copilărie si adolescentă, a senzatiilor produse de perceperea aceleiasi naturi luxuriante cu toate manifestările ei, rămase definitiv în toate simturile copilului de altădată si renăscute mereu, devenind adevărate „clipe de fericire”. Revederea casei părintesti este însotită de imaginea părintilor care i-au dat viată si i-au asigurat educatia, de imaginea fratilor, a prietenilor, a vecinilor, pe care i-a iubit si a căror amintire o răscoleste de fiecare dată. Chiar si astăzi, după atâtia ani, pentru Elena Buică satul a rămas aceeasi „vatră de moralitate si corectitudine”, cu „oameni simpli ca aerul si pământul sau ca smerenia” si „trăitori pe meleaguri pline de traditie si frumuseti”. În judetul natal, a cunoscut un Om ale cărui devotiune si grijă pentru oameni, hărnicie si spirit umanitar, spirit de luptător si în lupta cu inertia au impresionat-o, medicul Nicolae Bulumac, fost director al spitalului din Cervenia, ctitorul unui cămin pentru persoane vârstnice, „o persoană deschisă, energică, optimistă, exteriorizată, obiectivă, sociabilă si încrezătoare”. Rememorând momente mai putin faste din existenta sa, autoarea reflectează profund asupra esentei vietii, ajungând la concluzia că aceasta are, ca scop, „evolutia spirituală (izvorul ce deschide drumul spre nobletea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizatie)”, iar, ca armă, „forta gândului”, acea putere a omului de a realiza propria personalitate. Gândurile pozitive asigură omului capacitatea de a cultiva binele, frumosul, adevărul, generozitatea. Un adevărat „testament spiritual” („Cum as dori să rămân pentru posteritate”) revelează ardoarea cu care autoarea a dorit să cunoască „spiritualitatea neamului românesc” si a cultivat „frumusetea de negrăit a graiului” românesc, să surprindă „inefabilul vietii”, cultivând arta cuvântului si pe cei „înzestrati cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri si trăiri” omenesti. Două interviuri evidentiază parcursul vietii, debutul publicistic si editorial, evolutia scrisului si crezul său artistic, dragostea neconditionată pentru tara natală, pentru limba română. Al doilea capitol („Prietenii mei, scriitorii”) cuprinde evocări, cronici, note de lectură, opinii personale despre unele personalităti si cărtile lor (Paul Polidor, Francisc Pal, Gheorghe A. Stroia, Virginia Vini Popescu, Francisc si Manuela Cerasela Jerlăianu, Marin Trască, Herman Victorov, Mihaela Victoria Ignat), din care se desprind respectul cititorului pentru textul scris, responsabilitatea criticului literar al cărui suflet vibrează la frumosul liric si la talentul fiecăruia. Capitolul al treilea („Comentarii critice despre cărtile Elenei Buică”) este dedicat cronicilor de care s-au bucurat scrierile sale din ultimul an, datorate unor exegeti ca Stefan Dumitrescu, Nicolae Dina, Elisabeta Iosif, Domnita Neaga, Gheorghe Olteanu, care constată, unanim, că autoarea este dedicată cuvântului scris, oferit din iubire, întelegere si dăruire. Prin sensibilitatea, afectivitatea si rafinamentul scrierilor sale, Elena Buică se bucură, în rândul cititorilor de întreaga lor admiratie, datorită pasiunii, talentului si dăruirii sale în slujba cuvântului, fiind o învingătoare, nu numai în lupta cu verbul, ci, mai ales, în cea cu timpul.
|
Nicolae Dina 9/6/2017 |
Contact: |
|
|