Mihai Dor si poezia sa ca aromă de cafea
După un debut editorial amânat de mai multe ori ( din motive care nu au ţinut de autor), după o perioadă de aşezare şi de aşteptare a momentului prielnic, Mihai Dor predă, în cele din urmă, Editurii Kronos R, din Giurgiu,, prima sa carte de autor, „ Alină-mi Dor!”, semnată Ion Mihăilă. Cartea trece uşor neobservată, cum trec mai toate cărţile în ultimii ani. Ca să fii luat în seamă (de marile noastre spirite critice), trebuie să te situezi pe o anumită treaptă ierarhică, pe care ţi-o pot da funcţiile sociale sau politice...
Un proverb tibetan spune că atunci, când discipolul este pregătit, apare şi maestrul. Parafrazând, aş spune că nu s-a găsit criticul potrivit, care să ia cunoştinţă de talentul robust al lui Mihai Dor şi să-l scoată în evidenţă.
Volumul de debut se deschide cu o poezie simbolic intitulată, „Chiromanţie”, un alt fel de poezie-program, în care poetul depune mărturie că, înainte de a se naşte, a stat de vorbă la o cafea, aşa ca între prieteni, cu Destinul, iar acesta, plictisit de câte are pe cap, i-a propus autorului să-şi traseze, după dorinţă, toate liniile din podul palmei: „ – Bă, Ioane..., că Ion o să te cheme,/ ia şi tu pix de-acolo, de pe masa aia plină cu daruri/ şi mâzgăleşte-ţi liniile alea în palmă!/ Ai şi tu grijă, că una e a Vieţii,/ iar, dacă nu-ţi place, / să n-o faci prea lungă;/ alta e a Dragostei, iar asta/ sigur o să-ţi placă,/ dar sunt la fel de sigur că/ nu ştii pe unde s-o zgârii,/ e într-adevăr, mereu,/ foarte întortocheată! / Să nu uiţi de linia Inimii şi/ a Norocului...!/ Un om fără inimă şi fără noroc... / ăla nu mai e Om!”; cu alte cuvinte, fiinţa umană este datoare să-şi ia destinul în propriile mâini... Şi Mihai Dor ia viaţa în piept şi pleacă în lume pe drumul său, care nu este unul lin şi unde nu-l aşteaptă nicăieri covorul roşu, întins, pentru a călca pe el.
Ostilitatea semenilor este uneori asemenea unui val de apă care îl pârjoleşte şi îl scufundă deopotrivă, în viaţa ca un teren de joc, de pe care adversarii încearcă să te elimine: „ ...valul acesta/ îl mai simt/ cum mă pârjoleşte/ ca o flacără intrând/ prin toate încheieturile zâmbetului meu/ nenăscut...”; „ ... am găsit acest val/ în mâinile ce mă împingeau/ către marginea bine trasată cu var/ a acestui teren de joc,/ al acestei vieţi...” ( „Acest val”, p.2).
Mihai Dor este un luptător, nu se lasă intimidat, nu le dă satisfacţie neprietenilor, ci îşi continuă periplul liric, chiar dacă uneori se întreabă, pe bună dreptate şi retoric, aşa cum o face în volumul de versuri, „ Cui să spun că mă doare...?” (Ed. StudIS, Iaşi, 2015). El nu ia în seamă adversităţile acestei lumi subversive, fiindcă iubirea e legea în care trăieşte, iubirea pentru semeni, pentru frumos, pentru fiinţa iubită, alături de care ar dori să se aşeze la masa, pe care stau rânduite „ Trei ceşti de cafea”, ca în cartea cu acest titlu, apărută în 2016, la Ed. StudIS, din Iaşi, carte asupra căreia se vor opri, în continuare, observaţiile noastre.
Volumul de versuri, „ Trei ceşti de cafea”, începe cu „Ce nu ştii tu despre mine?” şi se încheie cu „ Oare ce am fost?”, două poeme-întrebare, iar între ele: zbaterea existenţială, neliniştea metafizică, visul, singurătatea, iubirea..., în imagini proaspete, prin care prezentul efemer tinde să întâlnească eternitatea.
Prin poemul care deschide cartea, asistăm la definirea identităţii poetului, cum o face în mai multe rânduri, el autodefinindu-se ca un îndrăgostit de viaţă, ce se bucură de fiecare nouă zi primită în dar de la Destin, un îndrăgostit care trăieşte la cote incandescente apropierea de fiinţa dragă, „... ca un fier încins...” fiind „...fiecare îmbrăţişare...” a ei. ( „Ce nu ştii tu despre mine...?”).
Femeia iubită are parte de o preţuire sinceră, poetul oferindu-i acesteia „ camera de la stradă/ a sufletului...” său, gest nobil, dar neapreciat... Camera aceasta atât de specială într-o casă, semnifică un loc curat, în care nu locuieşte nimeni, unde sunt puse lucrurile de valoare, un spaţiu aproape sacru: „ ...dacă ai fi păstrat în gând clipele/ când eu ţi-am dăruit camera de la stradă/ a sufletului meu,/ dacă ai fi deschis ferestrele ei/ în fiecare dimineaţă...”( Dacă am fi ştiut”, p.7).
Dăruirea totală, în dragoste, îl face pe poet să uite de sine şi să-şi pună întreaga fiinţă la dispoziţia iubitei ( „ O inimă în palma ta”, p. 8). Din păcate, în iubire, ca şi în viaţă, de cele mai multe ori, nu se răspunde cu aceeaşi monedă. Devalorizarea sentimentelor este astfel exprimată plastic în poemul „ Magazine non-stop”, din care citez un fragment: „...Mi-amintesc cum ieşeam eu din tine/ cu plasele pline de dor şi de bine;/ erau şi zile şi nopţi...şi ani când tăceam/ şi multe milenii când te aşteptam.../, iar acum toate încap într-o pungă de-un leu,/ aceste destine, al tău şi al meu”.
Este uimitor cum, prin cuvinte şi imagini în aparenţă simple, Mihai Dor reuşeşte să cuprindă atât coordonatele lumii dinlăuntrul său, cât şi pe cele ale lumii dinafara sa şi să le pună în echilibru: „ mă plimb printre oameni.../ le întâlnesc în fiecare zi visurile alergând înaintea lor/ pe care niciodată nu le vor mai ajunge...//, ... dar azi, mă voi plimba prin mine,/ voi călca uşor peste frunzele căzute,/ voi bate cu degetul de trei ori la uşa sufletului/ să văd cine mai deschide...” ( „ Mă plimb printre oameni”, p.24).
Incertitudinea, cotidianul, saltul brusc în abisul sinelui, întrebările fără răspuns, dialogul cu o iubită imaginară... sunt tot atâtea teme-dileme care străbat ca un fir nevăzut poemele lui Mihai Dor. Poetul scrie o poezie de factură modernă, străbătută de toate angoasele omului modern (neliniştile, crizele de conştiinţă, crizele de identitate), în dorinţa de a-şi înţelege rostul său într-o lume aspră, în care doar cei ce ştiu să lovească mai bine sunt cei câştigaţi, într-o lume la fel de neaşezată şi astăzi, ca şi în urmă cu o mie de ani...
pentru Observatorul/ Florica Neaga
|
Florica Neaga 9/4/2017 |
Contact: |
|
|
