"Mic și-al dracului " un spectacol cu Maia Morgenstern
Fericirea există. Cine crede că nu există, îl contrazic. Am trăit de multe ori momente de fericire. Fericirea e uitare de sine. Recent, la revenirea în țară, după o lungă absență, am aflat că o pot vedea pe Maia Morgenstern în spectacolul Mic și-al dracului. Am fugit, fiindcă știam că acolo mă voi întâlni cu fericirea. Dar s-a întâmplat să plouă. O ploaie torențială, după o zi caniculară și o lungă vară fierbinte. Și ce dacă plouă? Da, dar spectacolul nu se juca la Teatrul Evreiesc de Stat, ci în Cișmigiu, pe o scenă improvizată acolo de Primăria Capitalei, care, în colaborare cu Teatrul ‘Ion Creangă’, a organizat Festivalul ‘Bucureștii lui Caragiale’, încercând să reconstituie atmosfera orașului de altădată în Grădina Cișmigiu, cum voi arăta într-o cronică specială.
Iar spectacolul lui Maia deschidea evenimentul. Deci teatru în aer liber. Noroc că ploaia a stat și m-am dus. Dar la câteva minute de la începerea spectacolului, ploaia a reînceput, nu torențial, ci mocănește, în buna tradiție a ploilor noastre mioritice. Era o ploaie de vară însă, încurajatoare. Nici nu am simțit-o, de fapt, nu mi-a păsat, fiindcă în fața mea se afla un miracol: actrița Maia Morgenstern.
Pe care am văzut-o de-a lungul timpului în numeroase spectacole, dar niciodată pe ploaie. Nu vă puteți imagina ce minune este să vezi și să auzi cum se desfășoară acest fenomen, cum dansează, recită, cântă, plânge, râde, urlă, alintă, băsnește, căci fiecare cuvânt pe care îl rostește e ca un personaj. De data aceasta, ea a ales o piesă pe măsura potențelor sale interpretative și regizorale, căci Maia semnează și regia acestui spectacol. Piesa Mic și-al dracului aparține poetului Ion Pribeagu (1887 – 1971), unul dintre cei mai buni umoriști evrei născut pe pământ românesc. Numele real, Isac Lazarovici. El este cunoscut pentru poeziile sale deocheate, dar cu mult piper satiric, și e suficient să știm că unele dintre textele lui Constantin Tănase au fost scrise de el. Mic și-al dracului este o spumoasă comedie formată din scheciuri în rimă dublă, din zeci de întâmplări amoroase, pline de poante și calambururi de limbaj. Un carnaval lingvistic, o concentrare de fabule și măști pestrițe. Poeziile lui Ion Pribeagu sunt scenice întrucât toate au o natură epică.
Maia îl joacă chiar pe autor, un alter ego lucid, care ne ia martori la peripețiile prin care trece într-un București aflat la granița dintre salon și mahala. Actrița ține în mână cartea Mic și-al dracului, o răsfoiește, citește din ea, se amuză, așa cum face un cititor care nu o poate lăsa din mână, așa cum am făcut și eu când, acum câțiva ani, am primit acest volum chiar de la Teșu Solomovici, editorul care a tipărit această carte și a lansat-o la Târgul Gaudeamus.
Sprijinidu-se pe acest text, pe foaia festivalului ‘Vocea Bucureștiului’, pe costumele așezate pe un suport de metal, pe un decor minimal, o masă, un scaun, o canapea, dar mai ales pe partenerul de joc, balerinul Valentin Roșca, dansator în stilul lui Căciuleanu, ce creează un personaj multiplu, construit în jurul versurilor lui Ion Pribeagu, Maia și-a desfășurat marele har divin, vocea ei unică, super nuanțată, cât tot ambitusul naturii, de la mieunări și sunete de flaut la trombon, oferind un superrecital de dicție, mișcare, dans, un genial umor, o cascadă de bucurie, deși textele ziceau de rău, dezvăluiau moravurile clasei putedre de la putere sau ale boemei bucureștene, în varii ipostaze, de la începutul secolului XX. Trădări, înșelări, încornorări, nemernicii și netrebnicii, toate rimate și ritmate, de parcă se refereau la clasa politică de azi. Și nu e așa? Câte trădări și înșelări nu se petrec în ea, fără ca stimabililor să le pese, fiindcă ei cred că așa e lumea, cum o văd și o trăiesc ei, prin mizerii și abuzuri, fără să dea nimănui socoteală. Totul era în ritmul ploii, pe care Maia, în mod firesc, a luat-o și pe ea aliat, găsind în versuri și situațiile din spectacol legături cu tunetele și trăsnetele cerului. Mulți spectatori veniseră pregătiți cu umbrele, dar eu mi-am găsit o ștreașină sub creanga unui copac. Nu-mi păsa de nimic. Eram fericit.
Fericit? Ar fi trebuit să fi fost nefericit pentru ce auzeam. Dar nu, eram fericit, nu fiindcă așa a fost și este lumea în care trăim - niciodată să nu ne împăcăm cu situația!, ci pentru că prin umor, prin râs, o putem stăpâni. Râsul ne apără și ne ajută să ne distanțăm de ea și astfel să o sancționăm. Râsul vindecă rănile. Cel puțin ne face să credem că noi nu suntem ca această lume satanică, bine satirizată, și că vom face ca lumea de mâine să nu-i semene.
Ea trebuie să semene cu Maia, actrița pur sânge a teatrului românesc. În volumul ‘Compendiu de cultură evreiască’, i-am dedicat un eseu, numit ’Sărbătoarea Maia’. Așa cum tibetanii au evenimentul Sărbătoarea recoltei, și noi avem Sărbătoarea Maia. Ar trebui să se facă un festival cu acest nume. Și-i îndemn pe oameni să alerge acolo unde află că joacă Maia. Dacă vor să fie fericiți. Nu, Maia nu oferă iluzii. Ea este chiar o certitudine de fericire. În acest spectacol întruchipează cu un fantastic umor peste 20 de persoanje, prin care reconstituie o epocă, o lume, de ieri și de azi. Iar un rol important îl are banda sonoră, de nota zece, plină de câtece de lume, lăutărești, evreiești și populare, ca ‘Zaraza’ (compusă chiar pe versurile lui Ion Pribeagu), ’Du-mă acasă, măi, tramvai’ și altele de acest soi. Ele fac parte din fonoteca de aur a cântecului popular românesc.
Acest spectacol, Mic și-al dracului, este un monument al limbii românești, intraductibil în orice altă limbă. Păcat că străinii nu pot avea acces la așa minune. Avem o limbă minunată, bogată și luminată, care poate exprima orice, ordinar sau extraordinar. Un spectacol care poate fi luat ca reper și pentru televiziuni, ale căror emisiuni de umor sunt fade, înecate în prostie și lipsă de imaginație. Avem ce să arătăm lumii, comori de limbă și cânt, să ne imite ea pe noi, dar aceste televiziuni se cramponează în modele de împrumut, pe care le imită prost. Goana după imitații are în ‘Bucureștii lui Caragiale’ o replică de temut.
Mă bucur că Maia arată extraordinar, părul ei încărunțit este ca o cunună de lauri. Ea e Artistul, cel pe care îl vedem în expoziția din jurul Marelui Platan al Cișmigiului, unde se află marii actori de altădată, din timpul lui Caragiale. Prin Maia, teatrul românesc e viu, își păstează ținuta majestică.
Actrița e într-o formă colosală. În compania ei, ai sta infinit în ploaie, fiindcă nici n-am observat când apa a inundat totul, și scena, și costumele, și cartea, și pe Ion Pribeagu, tot. Maia dansa și cânta în ploaie, fericită.
Toți eram murați de fericire.
artasunetelor.ro
|
Grid Modorcea 9/1/2017 |
Contact: |
|
|
