Tablete pentru prieteni : Îmbãtrânirea
Oamenii au fost dintotdeuna fascinati de vârste matusalemice si deoarece refuzau ideea mortzii au inventat reîncarnarea, viatza vesnicã, învierea mortilor etc. toate acestea pentru a-si usura frica de vesnicia mortzii sau ca o consolare si compensare pentru terminarea unei existentze de care si-au dat seama ca este finitã.
Si nu trebuie blamatã aceastã tendintzã pentru cã de la începutul istorei omului si pînã la începutul sec. 20 se poate spune cã pe pamînt se murea mult mai usor ca azi-datorita epidemiilor, rãzboaielor, foametei, ignorantzei în materie de îngrijire medicalã- în special privind copiii si oamenii mai în vîrstã, astfel încît putini ajungeau la vîrste de 80-90 de ani, care azi sunt curente în societatea vesticã.
Îmbãtrînirea- din punct de vedere genetic- este intervalul între încetarea posibilitãtii de reproducere si momentul în care intervine moartea. Dintr-un punct de vedere ar putea fi consideratã un cîstig pentru viatza omului, cãci -paradoxal- îmbãtrînirea îndeparteazã momentul mortii prin faptul cã se opune principiului selectiei naturale care preconizeazã cã viatza dispare- sau trebuie consideratã ca atare- în momentul în care reproducerea nu se mai poate produce, asa cum s-a observat la unele insecte sau animale cu organizare înferioarã.
Îmbãtrînirea deci este un "tampon" între viatza activã reproductivã si productivã, pe de o parte, si moarte ca stadiul final al existentei, pe de alta.
Dar de ce imbatrînim ? Drama acestei etape în viatza oamenilor se întîmplã la nivel celular si priveste consituentii întracelulari si functionalitatea lor; în spetzã alterarea DNA nuclear si mitocondrial de cãtre radicalii acizi rezultatzi din metabolismul energetic, depozitarea deseurilor în celulã si incapacitatea de eliminare a lor de cãtre enzimele lisozomiale insuficiente cantitativ si calitativ duc la apoptozã, care nu este altceva decît moartea celularã; la acest mecanism se mai adaugã scurtarea unui element al cromozomilor -telomerul-,rezultat al diviziunii celulelor timp de ani; acest mecanism priveste desigur si celulele sistemului imunitar ca si al neuronilor care sunt mai sensibilile la stresul oxidativ al radicalilor liberi, ca si la stresul generat de mediul care declanseaza dezechilibre hormonale (cortisol ridicat). Din acest mecanism rezultã cã procesul de reparare celularã a celor distruse partial nu se mai face corect, cã celulele cu DNA alterat pot duce la cancere si cele cu proces oxidativ avansat produc apoptoza si mor.
În marea majoritate a cazurilor, alterarea celulelor sistemului imunitar predispune organismul omului în vîrstã la înfectii si alti factori patogeni care tin de mediu si face ca omul sã sucombe nu direct prin proces de îmbãtrînire, ci prin fragilizarea întregului organism sau prin alterare cu predominantzã al unor sisteme: nervos ,cardio-vascular, respirator,etc., de unde rezultã cu precãdere la aceastã grupã de vîrstã aparitia de boli de sistem.
Se poate preveni îmbãtrînirea? În linii mari ,nu; ce se poate încerca este un stil de viatzã care sã reducã nevoile energetice si astfel sã reducã stresul oxidativ (nutritie cu import caloric redus, regim de muncã sau activitate reglatã echilibrat, cu evitare de excese de expunere la toxice, droguri, radiatii solare etc) si în acest mod procesul de îmbãtrînire este încetinit.
Se poate trata imbatrînirea? Da, în momentul în care se vor gãsi metode biologice sau farmacologice care sã activeze enzimele lisosomiale care sã "facã toaleta" celulelor si sã expulzeze deseurile toxice rezultate ale stresului oxidativ intra-celular. Pînã atunci, medicina îi poate ajuta pe oamenii în vîrstã prin evaluare periodicã, nutritie adequatã, evitînd excese care mãresc producerea de radicali acizi, activitate fizicã potrivita fiecãrui caz, vaccinãri periodice care protejeazã sistemul imunitar, interventii intravasculare de deblocare de artere si tratare de anevrisme vasculare, sau eventual înlocuire de valvule cardiace alterate si devenite insuficiente, eventual transplanturi de organe dacã vîrsta si constitutia fizicã a bolnavului o permite.
Dar îmbãtrînirea reprezintã nu numai o dramã metabolicã; ea conditioneazã o stare alteratã psichologicã si moralã; îndividul este pus în situatia nu numai de imposibilitate de a se reproduce -deci de înfirmitate geneticã- dar devine un element neproductiv din punct de vedere social si al propriei familii. Aceastã conditie duce la pierdere de" self-esteem”, depresiune nervoasã, fragilizare imunitarã. Din indepedent si "util" omul devine dependent si "inutil". Evident cã aceastã "metamorfozã" este un factor agravant si necesitã asistentzã psicho-socialã.
Existã însã si situatzii mai fericite; în istoria stiintei si artelor au fost exemple de îndivizi care au fost capabili de a "produce" pînã la virste înaintate (Da Vinci, Kant, Tolstoi, etc) împotriva vîrstei si timpului lor. Incontestabil, acesta este un exemplu care sã încurajeze pe cei care sunt în pragul îmbãtrînirii prin aceea cã existã capacitãti individuale care trebuie utilizate astfel ca acestã perioadã a vietzii sã continue sã fie productivã pentru individ si societate si deci sã încurajeze pe cei în acestã situatie sã persevereze pe calea activitãztii întelectual-spirituale.
Conditia de a ajunge în acesta situatie este de a avea mereu prezentã în minte necesitatea ca în perioada vietzii active sã aibã grija de ei însisi. În acest mod vor putea sã se încadreze în cunoscutul dicton al latinilor : "mens sana în corpore sano ".
Toronto / ON
|
Dr. Dinu Dimitriu 8/29/2017 |
Contact: |
|
|
