Tulburătoarea actualitate a lui Petre Pandrea
„Jurnalismul nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice (...). Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face nici jurnalistică şi nici avocatură”.
Publicist, eseist şi avocat, Petre Pandrea, pe numele său adevărat, Petre Marcu (1904-1968), uitat pentru o perioadă în temniţele comuniste, ales post-mortem membru al Academiei Române (2013), a fost, incontestabil, „un justiţiar cu orice risc”.
O parte din miile de pagini de jurnal confiscate de securitate au fost returnate familiei după un lung proces de desecretizare, astfel că din anul 2000 a început să-i fie publicată sau republicată opera care chiar lipsea culturii române.
Petre Pandrea a refuzat cu obstinaţie demnităţi de orice carieră tihnită, ca ambasador sau o catedră uniuversitară. Nu a fost decât avocat şi jurnalist. Despre cele două profesii în exercitarea cărora, fără doar şi poate, a excelat, se exprima concis, în stilu-i inegalabil: „Eu joc pokerul cu cărţile pe faţă. Nu sufăr minciuna, şoapta şi duplicitatea. N-aş fi putut fi poliţist. Mi-am ales avocatura de bară şi jurnalistica, două meserii periculoase care te obligă să umbli cu viziera ridicată. Articolul zilnic şi avocatura demască golul sufletesc, golul mintal, urâciunea de caracter, sinuozitatea reptilină. Pentru aceste meserii (...) se cere subconştient bogat, onoare, sinceritate, căldură sufletească şi conştiinţă trează”.
Avocatura i-a fost dominată de principii remarcabile: „Ca avocat mi-am pus pielea la saramură. Aşa a fost concepţia mea: un apărător este medic de leproşi penali (...). Ca şi medicina, avocatura are o etică nobilă (...). Mă indignează decalajul dintre gândire şi expresie. Am fost avocat, deci am utilizat retorica, limbuţia, oratoria şi, în genere, am mânuit verbul care mi-a trădat, întotdeauna, gândirea. Am pregătit sute de pledoarii cu creionul în mână, le-am studiat şi pronunţat în faţa oglinzii; o primisem de la profesorul meu de filosofie judiciară, Mircea Djuvara, deputat, ministru şi mare avocat. El o primise de la Titu Maiorescu, unul din oratorii clasici ai ţării. I-a fost elev favorit. Verbul îmi scăpa din hăţuri ca un cal nărăvaş şi porneam în galopul improvizaţiilor. Aceste alunecări aduceau mişcare în sală, se electriza atmosfera şi abia atunci începea dezbaterea şi intercalam fragmentele de rol ale oglinzilor veneţiene din birou”.
„Dreptul este un fragment din Filosofie, un compartiment care merge în constelaţie cu etica, politica şi pedagogia”.
„Apărarea se face viteaz, cu pieptul, cu memorii documentate, cu argumente şi - rareori, cât mai rar -, cu lacrimi”.
Clientela sa de tribunal îl poreclise „doctorul leproşilor”, „mandarinul” şi „doctorul fără arginţi” (asemenea sfinţilor Cosma şi Damian din calendarul pravoslavnic).
De la Petre Pandrea ne-a rămas o fascinantă operă memorialistică. Parcurgerea unei considerabile părţi a ei m-a ajutat să înţeleg şi să interpretez ce se întâmplă azi în România. Cu aproape trei ani în urmă s-a aniversat centenarul Petre Pandrea. Reflectând asupra excepţionalelor sale constatări, aprecieri şi calificative, ne putem da seama ce puţin s-a schimbat situaţia în suta asta de ani, cât de actual rămâne Petre Pandrea, dar şi cât de indiferent tratează posteritatea sa această „ţară de curve şi lichele”, în care ca şi ieri, tot astfel şi astăzi, „în afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrază nimic temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”.
„Valahul nu poate trăi fără un mic hatâr, fără un picuş, fără un ciubuc”.
Referitor la colegii din barou, Pandrea afirmă că printre ei erau fel de fel de „lepre carieriste limbute şi obraznice”, precum şi „avocaţi lehăi care sporovăiesc toată ziulica şi nu mai au timpul necesar să gândească”. Aşa e şi astăzi.
Cu o înduioşătoare şi dezarmantă onestitate, scânteietorul avocat şi impresionantul jurnalist Petre Pandrea, un adevărat „haiduc al cuvintelor”, conchidea retoric într-una dintre scrierile sale: „Nu am cruţat pe nimeni. Nu m-am cruţat nici pe mine (...). Am scris într-un anumit sens sine ira et studio, cum ne învăţa Tacitus, străbunicul nostru latin, încercând o anumită depărtare de oameni şi evenimente, deşi oamenii m-au călcat pe bătături şi pe nervi, deşi evenimentele m-au fript câteodată până la rărunchi şi ficat. Se văd arsurile. Se văd bătăturile. Nu fac parte din istorie?”.
Michigan (S. U. A.)
|
Dorin Nădrău 8/25/2017 |
Contact: |
|
|
