Tatăl meu, în vreme de război ( Fragment din “Frigul înstrăinării”- roman inedit )
În vara anului 1979, la vârsta de 82 de ani, în clipe de liniste si nostalgie, tata a povestit ce ce i s-a întâmplat si ce a văzut în timpul primului război mondial. Ascultând mărturisirile tatălui meu, m-am străduit să reproduc limbajul popular si topica povestitorului , obtinând, în cele din urmă, această reală si tristă poveste:
În anul 1916 , războiul era în toi. În sat se zvonise că nemtii vor tăia câte o mână si un picior băietilor, de la saispe ani, în sus. Eu aveam optispe. Ce puteam să fac ? Ion al Tinchii Tanii avea ordin de încorporare si urma să se prezinte la regiment. M-a luat cu el. Când ne-am dat jos din tren, la Botosani, Ion a plecat la Regiment. Acolo mai era 20 de tineri din satul nostru. Dar eu nu aveam anii de armată. Am rămas singur. L-am găsit pe Lică a lu’ Piele. Un băiat foarte bun. A murit pă front, Dumnezeu să-l ierte. Să-i fie tărâna usoară!.. Cu el am ajuns la Iasi. Nu mai aveam bani. Când am plecat d-acasă, mama si tata stia c-o să merg la Moldova. Înainte să plec, mi-a dat mama 10 franci. Două piese de argint.
La Iasi se refugia din Bucuresti numai oamenii bogati, că ăia săracii n-avea bani. În gara Iasi, găsim niste burjoi grasi. Abia-si căra geamantanele. Si-am luat câte un geamantan d-al lor. Lică, unu’, si io, unu’. Si le-am dus de la gară, până în oras. Ne-a dat 10 franci la amândoi. Si avea bani multi... Ne-am dus si ne-am luat două duble de pâine. Dubla de pâine era 50 de bani. Am luat si brânză si am plecat la Regimental 21, din Botosani.
Ne-am urcat în tren. Era întesat de lume. Am călătorit în picioare, înghesuiti, la marginea unui vagon, lângă tampoane. Eram frânt de oboseală.
Când am coborît din tren, la Botosani, am mers cu Ion până la poarta regimentului. El a intrat. Io am rămas singur. Ce să fac? Am luat-o p-o stradă care ducea în centru. La o răspântie, îl găsesc pă Lică Lipianu. Îl întreb:
- Ce faci, vere?
- Ce să fac, vere, zice Lică, sunt ordonantă la un sublocotenent.
- Unde stai ?
- Uite colea – asa, zice, si îmi arată casa unde mâncau ofiterii. Era cârciuma unui evreu.
Baiatu’ lu’ Dache era si el în Botosani, la scoala de ofiteri. L-am găsit acolo, la cârciumă. Îl înjura pe evreu, că el stă acasă si ai nostri moare pă front. I-am zis: „De ce-l înjuri, că el ne dă de mâncare. Dacă n-ar fi fost el aici, noi nu ne-am mai fi întâlnit niciodată. N-a mai scos nici un cuvânt.
Îi zic lui Lică:
- Vere, io nu mai am nici un ban si de ieri n-am mai băgat nimic în gură. Cârciumarul avea un botoi de covrigi. În timp ce îi servea pe clienti, băga mâna în butoi si îmi da si mie câte un covrig. Asa am făcut rost de vreo 6-7-covrigi.
Când plec de la cârciumâ, îl întâlnesc pă Nică Olteanu. Stătea în gazdă la un moldovean. Mă ia cu el. Moldoveanu’ ne înjura: “Mama voastră de munteni, că n-ati fost în stare să-i tineti pe memti si-acum ati venit peste noi, în tara noastră”. Am tăcut din gură, ce era să zic, eram un copil.
- Poti să te culci aici, la mine, mi-a zis moldoveanu’ si mi-a arătat hambarul de afară.
Era o iarnă cu multă zăpadă si ger, mă taică, de-ti tăia fata. Si m-am culcat, taică, acolo, si mi-a dat o prelată ca să mă învelesc. Dormeam cu căciula în cap, iar hainele de dimie, d-acasă, nu le-am mai lepădat. Si am dormit asa, în ger, afară, pe hambar, trei nopti la rând. Hambarul era cât o canapea. Dar Dumnezeu si Maica Domnului a avut grijă de mine, că n-am răcit, că puteam să mor. Stii ce ger era? Ger, mă, taică, de nu s-a pomenit. Zăpada făcea scârt, scârt… Uff!... Uff!... Pân’ ce-am trecut!...
Într-o seară, vine un ofiter si mă găseste acolo, împreună cu Sandu, un băiat tot de la noi din sat.
- Ce-i cu băiatu’ ăsta aici, mă, Sandule, întreabă ofiterul.
- E frătiorul meu, răspunde Sandu.
- Dar unde a dormit el, până acum?
- Afară, pe hambar.
- Bagă, mă, băiatu’n casă! Chiar dacă se culcă pă jos, măcar e la căldură. Si m-a băgat în casă, si m-am culcat pă jos.
Mâncam o pâine pă zi cu Sandu, portia lui de la regiment. Si era acolo, la regiment, douăzeci de tunăreni. Când iesea de la sala de mese, îmi aducea fiecare câte un dumicat. Mă duceam cu dumicatii la bucătărie si-mi dădea bucătaru’ o ciorbă goală. Azi asa, mâine asa, până când regimentu’ a plecat de la Botosani, la Iasi. Bolnavii a rămas la un evreu. Taum îl chema. Soldatii era slabi, amărâti … Îi mânca păduchii si murea de tifos. Eh, eh, am văzut chiar cum a murit un băiat din Bolintin. Era vânăt la fată. Si-a strigat mama, până când a închis ochii.
- Don sublocotenent, întreabă Sandu, ce fac cu frătioru’ meu, că rămâne singur si moare de foame p-aici.
- Să rămână aici, cu sergentu’, care e văru’ meu.
- Bine, don sublocotenent, numai ca don sergent să aibă grijă de el.
- Lasă, mă, Sandule, n-ai nici o grijă, a răspuns sublocotenentu’.
A plecat Sandu si m-a lăsat acolo, pă mâna sergentului, împreună cu bolnavii. M-a băgat sergentu’ în portie. Îmi dădea o pâine pă zi si mâncare de la bolnavi. Căpraru’ mă servea întâi pă mine. După ce m-am săturat de mâncare, am început să fac nazuri, că, deh, asa e omu’, când prinde coajă si are prea mult, începe să aleagă:
- Băi, don căprar, zic, mie să-mi dai pâine proaspătă, caldă.
- Bine, zice căpraru’, când vine căruta cu pâine, tu n-ai decât să-ti alegi ce vrei.
Si când venea căruta, îmi alegeam pâinea caldă, care-mi plăcea. Căpraru’ îmi punea în castron mâncare bună, carne, fasole, cartofi, ce era.
Am stat la Taum, cu bolnavii, până când sergentu’ s-a mutat în gazdă, la o cocoană Îi plătea 50 de lei pă lună. 50 de lei era bani, atunci.
- Coană, zice sergentu’, dimineata, să-i dai băiatului ceai, cât vrea el să bea!
- Bine, domnisor, a aprobat cocoana, si asa am petrecut acolo, toată iarna. Sergentu’ era un băiat foarte bun. Mă trimitea la cofetărie să cumpăr cozonac. Când mă întorceam, îmi dădea si mie din cozonacul lui.
Când bolnavii s-a făcut bine, le-a venit ordin să plece la regiment. “Ce să-ti fac io, tie, acu’, Mitică, îmi zice sergentu’. Du-te unde-oi vedea cu ochii. Dacă te iau la regiment, o să te umpli de păduchi, de nu te mai descurci. Acolo e mizerie mare”.
Am plecat iar pă străzi. Mă întâlnesc cu Costică a lu’ Ursu. Venea de la mosia lu’ Scarlat Callimachi. La Scarlat fusese el, de mic, băiat în casă. Scarlat a dat peste el la Botosani. L-a luat la conac si l-a pus la treabă, pă mâncare si băutură. Acum servea la ofiteri.
Mă întâlnesc cu Ivan a lu’ Cimpoieru. El venea de la Stănesti, o comună de lângă Botosani. Stătea la sora printesii lu’ Calimachi. “Bă, zice Ivan, am citit în ziar că tinerii refugiati să să prezinte la sectiunea de la Niculina, la Iasi, ca să-i îmbrace militari”. Dar io nu stiam nimic.
Am plecat cu Ivan la sora printesii. Acolo am găsit un logofăt, un moldovean bătrân. Era mititel si subtirel, de-l bătea vântul. “Tătucule, dragă, îi zic, vreau să mă bag si eu slugă aici, numai pă mâncare”. “Tătucule”, îi plăcea lui să-l chemi. Dacă-i ziceai altfel, te rupea în bătaie, cu ciomagu’.
- Dacă-i asa, zice, du-te colo, la bucătărie, că mai e un refugiat aici.
Mă duc la bucătarie. Bucătarul era cu nevasta.
- Bună dimineata, don bucătar, sărut mâna conită. Uite, zic, am venit si eu aici, că vreau să mă bag argat, la Dumneavostră, numai pă mâncare.
- Bine , zice bucătarul, dar tu de unde esti ?
- Din Vărăsti, îi răspund. Ivan mă învătase să nu spun că sînt din Tunari.
Bucătarul mi-a dat cât n-am putut să mănânc. Ivan s-a dus la printesa si ea i-a dat 20 de lei pentru mine. Cu douăzeci de lei puteai să cumperi o mânzată.
În noaptea următoare am dormit la Scarlat Callimachi. Acolo am făcut baie si mi-am spălat două cămăsi. Le aveam d-acasă.
A doua zi de dimineată, la ora 5:00, am luat trenu’ spre Iasi. La Iasi am găsit mai multi refugiati dela noi din sat: pă Stan a lu Chioran si pă frati-su Ion, pă Costică al Mâtii, pă Nae Simion. Nae era leatul 1912. Fugise si el, să nu-l omoare nemtii.
Nea Nae ne-a întrebat pă fiecare:
- Tu unde-ai stat Mitică ?
- Am stat cu sergentu’ de la 21 Infanterie. Si-acu’ mi-a spus să mă duc unde-oi vedea cu ochii. La regiment nu voia să mă ia, zicea că acolo mă umple hâra.
- Tu unde-ai fost, Ivane?
- La Stănesti, la sora printesii.
- Te duci înapoi.
- Tu unde-ai fost, Costică?
- La Scarlat.
- Te duci înapoi, acolo. Voi stiti, ce e, mă, dobitocilor? Stiti ce e la soseaua Niculinii?
- Ce e, nea Nae? L-am întrebat io.
- Moarte de om, neică. Acolo moare în fiecare zi câte 50-60 de soldati. Le face santuri, îi îngroapă si pune pământ pă ei.
Si-atunci de ce-i cheamă?
- La muncă. Si moare de foame, de ger… E desculti.
Nu stiam încotro s-o mai apuc. Pă strada Păcurari era o casă mare, cu o curte largă, de bogătasi. La poartă făcea pază un sergent. Acolo l-am găsit pă unu’, Petrică, din Petrechioaia. Venise la Iasi cu nevasta si soacră-sa. Avea două fete. Boieru a înselat-o mai întâi p’a mare, iar p’aia mică a luat-o de nevastă. Era o fată de 13 ani, frumoasă, semăna cu boieru’. Era si el frumos. Avea o barbă albă, care îi venea până la piept.
- Ce e cu tine, neică, mă întreabă nea Petrică.
Ba una, ba alta, îi povestesc eu pă unde-am fost si ce-am făcut.
- Acu’ sînt iar pă drumuri, îi zic lu’ nea Petrică, si nu stiu unde să mă adăpostesc.
- Stai, neică, aici, la mine, îmi zice nea Petrică. Eu lucrez la spital, cu brisca. Am pâine la spital, am mâncare, stai aici la mine că ai ce să mănânci, căldură avem.
Stau eu, acolo, o zi, două, trei… A patra zi, vine proprietăreasa.
- Domnie, zice, dă-mi băiatu’ ista să-mi bată nisti covoare.
Mă duc acolo, în curte, pui covoarele pă sârmă, le bat si-mi iese conita cu 10 franci. Mai bat si a doua, a treia zi. A patra zi, sergentu’, care sta la poartă, cum mă vede, îmi zice:
- Mitică, ia vino’ncoace!
- Să trăiti, don sergent, vă ascult.
- Uite ce e, zice sergentu’, si îmi arată spre o curte vecină. Te duci aici, în curtea asta sunt niste refugiati de la Bucuresti.
Am intrat în curtea aia mică. Acolo era niste bogătasi, care avea o servitoare.
Bat la usă.
- Cine e? strigă boieru’ din casă.
- Eu sînt, conasule, zic, sărut mâna, conasule.
Iese boieru’ si zice: „Bună ziua. Ce e cu dumneata?”
- M-a trimis d- aici, de la domn Brăiescu, să mătur în curte la dumneavoastră.
- Cât vrei să-ti dăm?
- 5 franci.
- N-am, băiatule, 3 franci îti dau.
- Buni si trei franci, conasule.
Mă duc în curte, iau o lopată, o mătură, o greblă si mă apuc de curătenie. Nici n-am apucat să termin, că vine la mine o cocoană si mă întreabă:
Ce e cu dumneata aici?
M-a trimis don sergent să mătur.
- După ce termini, să vii la mine, în curtea de vis-a vis, că-ti dau si eu 2 franci.
Cocoana, ce era? Era codoasă de curve. Si avea în gazdă un sublocotenent, de la Piatra Neamt. Codoasa avea în casă 4 fete frumoase, de picau dintr-un pahar. La ele venea numai ofiteri si oameni bogati. Am văzut intrând căpitani francezi. Odată a venit niste ofiteri rusi. Îmi zice cocoana: „Să pleci mai devreme, Mitică, ai grijă, să pleci înainte de ora 3:00. Cât ai vrea să-ti dau pe lună? 60 de franci e bine?”
- Bine, conită, zic.
Dimineata, când veneam la lucru, pă străzi umbla patrule. Îi lua pă refugiati la muncă. Si murea în sirele de paie, nemâncati, desculti, vai de mama lor... Eu când vedeam o patrulă, o luam la stânga, ori la dreapta, p-altă stradă, si le ieseam în spate. Cum îi vedeam, o luam iute la picior. Asa am petrecut toată iarna. O doamnă bătrână, mă plângea:
- Aoleu, Mitică, zicea, părintii tăi, i-o fi omorît nemtii!...
Bătrâna avea grijă de mine. Dimineata, când se scula clientul, eu îi turnam apă să se spele, iar ea îi spunea: “Pune-i lu’ Mitică bacsis!” Si îmi dădea clientu’ 3 lei, 2 lei, 4 lei, după cum îl lăsa inima. Io legam bănutii în batistă si îi puneam în buzunar. Si am făcut, taică, la femeile- alea, 500 de franci. Cu banii ăia as fi putut să mă întorc acasă, dar nu puteai să pleci nicăieri. Nu mai mergea trenu’, iar la Mărăsesti era bătălie mare. Frate-miu Petre era militar, la Dorohoi. I-am trimis 60 de franci pân postă. Pă urmă a venit la mine. I-am mai dat o sută de franci. Cocoana i-a dat un bolovan de brânză. Si a plecat frate-miu, înapoi, la regiment.
Am trăit foarte bine la femeile- alea. Câteodată mă punea la masă cu ele. Vinul nu le lipsea. Depositul de vinuri era aproape, iar un litru de vin era 4 lei. Vin foarte bun.
Într-o zi, cocoana de la casa unde păzea sergentu’, vine si mă roagă să mă duc la fiul ei, de la Copou. Că are servitor, un băiat de la Bucuresti, care e hot si puturos.
- Bine conită, mă duc, zic eu . Si m-am dus, dar am stat acolo numai trei zile. M-am întors cu trei franci. Tot mai bine era la femeile- alea. Bătrâna mă trimitea la piată si când mă întorceam îmi dădea câte 5, câte 10 lei, bacsis. Cu banii de la bătrână, mi-am cumpărat 7 cămăsi din matipolon. Am fiert niste pantaloni si o flanea, până s-a curătat de păduchii de la regimentu’ din Botosani.
În 1918 mi-a venit ordin să merg la cercul de recrutare. M-am prezentat la Regimentul 25 Infanterie, de la Husi. Acolo erau 4 500 de recruti. După un an de instructie am plecat pe front, în Ungaria. Într-o noapte, era cât p-aci să fiu omorît de un ofiter ungur, din armata lui Bela Kuhn. Norocul meu a fost că m-a salvat un sergent, care s-a năpustit pe la spatele ofiterului si i-a smuls din mână baioneta.
Povestirile tatei m-au făcut curios să mă informez. Asa am aflat mai multe despre interventia armatei române din anul 1919, pentru liberarea Uungariei de bolsevicii lui Bela Kuhn, băiatul de încredere al lui Lenin, care fusese instruit la Moscova.
În anul 1918, Bela Kuhn si bolsevicii săi au înfiintat partidul Comunist Ungar si au format un nou guvern, în frunte cu Sandor Garbay. Bela Kuhn ajunsese ministrul Apărării si deci avea în mână puterea militară a Ungariei. Armata Română din care făcea atunci parte si tatăl meu, îl avea în frunte pe generalul Gheorghe Mărdărescu si avea misiunea să elibereze Ungaria de bolsevici. La început, românii au trecut râul Tisa, dar au fost respinsi, până la Oradea. Următoarele asalturi ale armatei române n-au mai putut fi respinse, iar bolsevicii lui Bela Kuhn au dat înapoi, retrăgându-se spre Budapesta. Infanteristii, printre care se afla si tata, au luptat în nordul Tisei.
Tata ne-a povestit cum pe la începutul lunii august 1919, a ajuns la Budapesta. Soldatii români erau priviti de populatia civilă, ca eliberatori, iar femeile unguroaice le ieseau înainte cu pâine si cozonac.
După ce a intrat în Budapesta, armata română a ocupat clădirea Parlamentului. Un sergent si un căprar au dat jos steagul unguresc de pe clădirea Parlamentului si au pus în loc, steagul românesc. Căprarul si-a descăltat opinca si a prins-o în vârful tricolorului românesc. Atunci a fost o zi de sărbătoare pentru armata română. Ostasii români au defilat în acea zi prin fata Parlamentului Ungar. Paza era în mâinile lor.
Când s-a întors acasă de pe front, tata a fost împroprietărit de regele Ferdinand, cu 10 pogoane de pământ. A iubit mult acest pământ, l-a muncit cu credintă si nu a renuntat la el nici atunci când comunistii îl fortau să-si dea toată averea, la colectiv.
N.O.
“Frigul înstrăinării”- roman inedit de George Băjenaru din Wakefield a apărut la Maple Red P.H. editura de pe langă revista Observatorul din Toronto
|
de George Băjenaru / Wakefield 8/19/2017 |
Contact: |
|
|
