Estetici culinare la români
După decenii de convietuire cu oameni provenind din alte culturi decât a noastră, surprizele legate de chichitele unora sau altora continuă să mă surprindă. Semne de-ntrebare îmi ridică adesea ticurile noastre, izvorâte din obiceiurile locurilor prin care ne-am format gusturile. Nu vorbesc numai despre cele strict olfactive, ci si de estetica servirii mesei. Am revelatii când observ cât de mult diferă de la un popor la altul cele mai banale gesturi!
Am ajuns să deosebesc nationalitatea gazdelor după modul în care îsi astern tacâmul la micul dejun. Ritualul unei mise en place corecte ̶ „ mezanplasul”, cum îl botezaseră ospătarii de pe litoral la care mi-am făcut ucenicia în anii optzeci ̶ îmi bântuie si astăzi gândurile atunci când asez cu religiozitate furculita în stânga si cutitul în dreapta farfuriei. Pe atunci, distanta dintre farfurie si marginea mesei era verificată cu severitate si trebuia să măsoare exact latul a două degete!
Bineînteles că ulterior, la plecarea din tară, am fost dezamăgită când am constatat că tocmai occidentalii aceia pentru care noi ne fortam cu atâta ardoare la Marea Neagră nu pun mare pret pe manierele fine când vine vorba de aranjat estetic bucatele (vorbesc despre tabieturile de acasă, nu de la restaurant, unde unii si aceiasi musterii se pot transforma în adevărati cerberi pedanti, vânând acerbi orice greselută de-a bietilor chelneri).
Am dat astfel peste o particularitate a românilor pe care multi o ignoră, marginalizând-o pe motiv că tine de domeniul trecător. Eu însă o consider definitorie, pentru că oglindeste comportamentul nostru nealterat, surprins înainte de a trece prin filtrele constientului: suntem iubitori de celebrare, cultivăm festivul, ritualicul, frumosul, migălitul, pigălitul si avem plăcerea savuratului.
Ne alocăm timp pentru lucrurile frumoase, chiar dacă ele par „mărunte”. De pildă, cineva din Germania a remarcat prezenta florilor în mai toate curtile noastre, indiferent cât de mici sau de sărăcăcioase ar fi casele.
Legat de mese, desi nu suntem un neam excesiv de punctual, le respectăm atât ca reper orar cât si ca indicator estetic. Acesta este un privilegiu, o prioritate în ierarhia nevoilor noastre imediate. Servitul mesei în tihnă e un pol la care ne încărcăm ritmic bateriile. Facem aceasta de preferintă în companie bună, conviviali. Le onorăm, poate si din cauză că undeva, în memoria de grup ni s-a ancorat aminitirea penuriei de alimente pe care am suportat-o în secolul trecut.
Spunem în continuare: Poftă bună, Sărut-mâna pentru masă si Să vă fie de bine. si – nu râdeti! – folosim servetele aproape la orice ocazie. Credeati că e asa peste tot? Eroare! Pe alte meleaguri mă ridic frecvent de la masă ca să-mi aduc un servetel. Arareori gazda se gândeste să le pună pe masă (cu exceptia cazurilor când suntem în vizită la alti români, evident). Probabil că aripa anti-servetelistilor mă consideră stranie pentru ticul meu. Prefer însă să risc calificativul acesta decât să mă lipsesc de flecustetul de sters la gură. Imediat mă simt mai în largul meu când mă asez la o masă prevăzută cu servetelele reglementare, împăturite în triunghi si plasate discret lângă tacâm!
În lumea absurdă în care vietuiam prin anii saptezeci-optezeci, hârtia igienică era un produs de lux, care se găsea cu mare greutate. Se dădea pe sub mână si avea o textură oarecum elastică, atât de rugoasă încât aschiile de lemn rătăcite prin celuloza crudă ne zgâriau pielea. Ei bine, în acelasi context, nu exista masă fără servetele! Noi, copiii, făceam colectie de servetele frumoase, pe care le stivuiam cu grijă prin cutii din carton. Le desprindeam straturile si făceam schimb între noi, asa cum procedam si cu timbrele sau cu pachetele goale de tigări. În virtutea spiritului de economie, colectionam sârguinciosi, grijeam, cum învătasem de la bunici. si ordonam; pe culori, mărimi, categorii, origini etc. Mâncarea era drămuită, dar servetelele erau nelipsite, la fiecare masă.
Revin la ritualuri si iau ca spetă micul dejun, începutul zilei. Anglosaxonii si-l pregătesc minutios; la ei e un fel de cuibărire în spatiul familial, o ultimă pauză înainte de iesirea la treabă. Germanii, de pildă, au nevoie obligatorie de chifle proaspete. Fireste că e o corvoadă să te scoli devreme ca să dai fuga la brutarul de la colt chiar înainte de-a pupa o cană de cafea! Dar dacă lor asa le place!...
Tot ei obisnuiesc să-si plaseze acea chiflă nu pe o farfurioară, ci pe o scândurică din lemn sau din plastic. În Ardealul copilăriei mele, acele funduri de lemn, pătrate sau rotunde, purtau numele de cârpătoare si se foloseau doar la iarbă verde, pe la ocaziile cu grătare. În consecintă, de câte ori le văd, gândul îmi zboară la cotlete în sânge, nu la pâine cu marmeladă.
Spaniolii, în schimb, ies si ei din casă dimineata, si se duc zor-nevoie-mare direct la café-barul din colt, dar nu ca să-si cumpere chifle, ci pentru a lua direct de acolo pulsul zilei, cu un croasan sau o madalena într-o mână si o café con leche în cealaltă. Ochii si-i tintuiesc pe ecranul televizorului suspendat deasupra tejghelei iar urechile le tin ciulite la comentariile celor din jur. Pentru ei, micul dejun e o ocazie de a socializa, în timp ce pentru germani, acelasi moment e prilej de reculegere în linistea cochiliei. Un contrast mai mare nici că se putea!
Fibra intimă a fiecăria dintre noi rezonează la stimuli nebănuiti. Cu totii suntem conditionati de amănunte din mediul nostru ambiant, unele aproape imperceptibile.
La capitolul „comesenismului”, noi, românii punctăm, cum spuneam, cu ticul servetelelor. Un servetel împăturit poate schimba soarta unei întregi zile sau marca optica unei întregi natiuni.
Structura noastră e legată de tesătura poporului din care facem parte. Suntem fire care se-mpletesc potrivit unor legităti deloc întâmplătoare, iar „modelele noastre prototip” sunt în continuare demne de „colectionat”.
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 8/14/2017 |
Contact: |
|
|
