Seducţia unei Solomonii
Ce minune ar fi să credem, de la bun început, că noi, oamenii acestui secol şi ai pământului din acest colţ de lume, suntem personaje dintr-un Scenariu? Să simţim şi să avem senzaţia că totul a fost gândit şi pritocit de cineva pentru care anumite cuvinte constituie un fel mini vocabular tabu. Sigur că ele nu sunt interzise (încă) oficial, însă recomandarea neoficială este de a le evita, mai ales în conversaţii protocolare, dar şi în dialogurile fără cine ştie ce pretenţii, cum ar fi: la piaţă, la ştrand, în timpul unei plimbări, la meciul echipei naţionale, la o coadă la impozite, după ce a fost distrusă economia socialistă cu aromă de ceauşism etc. Fără pretenţia de a le fi epuizat, între altele, a folosi noţiuni precum naţiune, patriotism, naţionalism, ş. a., sau sintagme de genul fiinţă naţională (v. şi Noica), identitate naţională, glie străbună, iubire de patrie etc., înseamnă o anume cantonare într-un vocabular care nu mai exprimă nimic, sunt profund depăşite şi, ca atare, trebuie scoase cât mai urgent din uz şi, treptat, din DEX… Apoi? Întreaga evoluţie a vieţii în general şi a fiecăruia în particular, se va desfăşura sub auspiciile unei ambiguităţi perfect gândite cu scopul de a deruta şi de a reconstrui noua structură psihică a individului ca bază de plecare pentru aderarea şi integrarea sa, chiar cu entuziasm, în marea familie emanată din mariajul dintre UE şi Globalizare. În realitate va fi vorba despre remodelarea individului, din toate punctele de vedere, în scopul obţinerii unei vietăţi având doar chip de om, dar toate ale lui funcţionând pe baza unor cipuri considerate, la un moment dat,… ereditar-biologice, respectiv când nivelul de cultură generală al populaţiei va atinge nivelul Mării. Moarte. Problema ar fi că se naşte o întrebare imediată (şi logică?): dar poate să existe aşa ceva, adică omul-robot, individul care să răspundă automat la comenzi electronice fără să se mai întrebe, oricum inutil: ce e cu mine? E bine cum gândesc şi cum fac? Ce rost mai am eu pe lumea asta? Mai are rost gândirea mea? Pe scurt, ar putea fi câteva întrebări generate şi cauzate de cip… Pentru că, la nivelul de azi al ştiinţei şi tehnicii, un asemenea obiect introdus sub scăfârlie e un flecuşteţ de operaţiune. Nici măcar, de asemenea logic vorbind, se pare că nu prea ar fi mari inconvenienţe. Însă, presupunând că vor exista şi cazuri de recalcitranţă, respectiv indivizi cu caracter puternic, foarte stăpâni pe ei, care nu vor accepta metamorfoza şi nu se vor circumscrie în această nouă existenţă psiho-economică, politică, social-administrativă şi, ideologic vorbind, fără vreo tangenţă cu materialismul dialectic şi istoric, înseamnă a nu fi conectat la civilizaţia modern-modernistă care, din start, respinge manifestările oricărei forme de tradiţionalism, mai ales de sorginte autohtonă. În acest sens, individul ca identitate, va fi marginalizat, tratat ca atare, doar cu falsă condescendenţă pentru a nu conştientiza brusc sau brutal realitatea existenţei sale, existenţă care o poate coti, din punct de vedere social şi uman spre zona patologicului.
Ca să vezi!
Însă Erich Fromm a clarificat perfect problema în sine astfel: „…există (…) semne foarte perceptibile ale decepţiei şi ale insatisfacţiei oamenilor în ce priveşte modul lor de viaţă; ei fac eforturi să recâştige puţin din individualitatea lor pierdută şi din productivitatea lor.” (p.205). Vai nouă!, ar exclama, biblic, vreun ştiutor adevărat al Bibliei. Până una-alta, putem deduce, fie şi doar din aceste câteva rânduri, că Fromm a sărit colegial în ajutorul lui Malraux hotărând: nu, secolul XXI nu va fi nici religios, nici nu va dispărea, ci va fi secolul nebuniilor şi al iresponsabilităţilor. Minunat! Fiindcă trăim într-o etapă, sau eră?, în care a încerca să fi normal, să vezi lumea cu realism, înseamnă o cale deschisă, presărată cu trandafiri, spre spitalul de psihiatrie şi casa de nebuni.
Glumim, nu? Dar, în orice caz, în ce ne priveşte pe noi, este cât se poate de clar: fără Fenomenologia spiritului a lui Hegel! Iar simpla lectură a volumului Manifestul Partidului Comunist, lansat pe piaţă, spre bucuria inconştientă şi optimistă a clasei muncitoare, de Marx şi Engels, înseamnă „asfaltarea” căii spre pierzanie… Cât despre prezumtiv-nenorocirile cu aromă de fericire supremă, Teze din aprilie ale lui Lenin, nici nu mai poate fi vorba. Ne amestecăm mintea cu principiile căruia şi cărora au dus, iminent, la anul 1917, la asaltul Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg şi la ideea urletelor de entuziasm: „Trăiască 7 noiembrie, Ziua Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie!, spre buimăcirea totală a celor care, încă nu se dumiriseră în legătură nici cu Calendarul Gregorian, nici cu cel Iulian.
Ca atare, nu!
Aşadar, ne aflăm la început de secol XXI, suntem locuitori ai secolului în cauză care, cu responsabilitate deplină, încearcă să fie altceva decât l-a predicţionat Marlaux. Nichita Stănescu, în momentele sale de evadare de sub imperiul bahic, pretindea – extraordinar! – că locuieşte în limba română, şi-am văzut ce-a ieşit, dar să ne înţelegem: nu toţi locuitorii secolului vor fi batăr urmaşi demni ai poetului Necuvintelor!
Dar, ce spunea, oare, despre acest secol minunat, cu realităţile lui zburătoare, scriitorul și omul politic francez André Malraux (André Berger)(1901-1976), într-un dialog cu Max Torrčs, publicat în Hôtes de passage, în 1975, cu un an înainte de moarte? A, da: ori cu Dumnezeu, ori deloc! Respectiv: Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc. Nimic mai simplu, adică, ori aşa, ori aşa. Drept că sună cam fatalist previziunea având în vedere că nivelul de cultură generală al omenirii a crescut foarte mult spre nivelul Mării Moarte – cum spuneam – dar asta e! Pentru că, în timp ce acumularea de cunoştinţe din domeniul Biblic, să zicem, a coborât până la nivel de Google, sau, în cel mai bun caz, la ideea unui soi de extremism la două capete, acest adevăr lasă loc pentru opţiuni şi interpretări socio-politico-administrative din care plebea, tot mai inteligentă, aşa cum am convenit, nu?, trebuie să priceapă un singur lucru: că marii conducători ai statelor se dau de ceasul morţii să păstreze pacea, ca să ne poată asigura un trai tot mai dulce, eventual cu gust de miere de salcâm, lapte de capră de import şi astfel omenirea să fie salvată dintr-o ambuscadă pusă la cale de forţe ocult-extremiste… Din acest punct de vedere, paradoxal, marile puteri fabrică armament în scopuri paşnice, doar ca să impresioneze cu ceea ce ştiu ele să facă, după care aruncă produsul în cauză înspre grupările teroriste ca să-i sperie pe teroriştii care se revoltă răspunzând cu mii de urlete şi ameninţări, cu mii atacuri şi de asasinate victorioase…
Doamne, ce început de secol!
Însă, ar zice Cezar, destul de lămurit şi stând cu picioarele în apa Rubiconului:
-Pronto, alea iacta est!
Deşi, cei pătrunşi până la măduva oaselor de ideea de libertate şi democraţie, ar putea să urle imediat:
-Aha, uitarăţi de Horaţiu şi de robul Davus! I-auziţi, numa: Age, libertate decembri… utere... Aici, cum devine chestia? Păi, ce, noi nu suntem urmaşii lu Davus?! Nu suntem urmaşii… decembrelui’89?
O fi ceva bai dacă integrăm cultura şi creaţia literară în acest context?
Mă tem că nu!
|
Dumitru Hurubă 8/12/2017 |
Contact: |
|
|
