Despre Tradiţie şi Libertate în viziunea Mitropolitului Dr. Antonie Plamădeală...
De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Iisus Hristos – Sfântul Ioan Botezătorul…
În anul mântuirii 2005, in această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine – Arhiepiscopul şi Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani… De aceea, pentru noi, din acest an, această zi va comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri!...
Noi creştinii ortodocşi români şi nu numai, am petrecut, în urmă cu zece ani, joi – 1 Septembrie – în Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi apoi, vineri 2 Septembrie anul 2005 – la Mănăstirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din Localitatea Sâmbăta de Sus – Judeţul Braşov – acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX – lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională!…
Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lăpuşna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din anul 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în anul 1948 când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales pentru clasa muncitoare de atunci ce se afla în plină dezvoltare!… A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi – mari şi autentice personalităţi ai vieţii politice, religioase şi culturale şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii!...
În acelaşi an – 1949 – va fi tuns în monahism la Mănăstirea Prislop de către marele Duhovnic Arsenie Boca, naş de călugărie fiindu-i Monahul Daniil – Sandu Tudor – iniţiatorul şi conducătorul mişcării spirituale – Grupul „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, grupare din care a făcut şi el parte, aceasta fiind ultimul bastion duhovnicesc ce a mai rezistat câţiva ani împotriva ideologiei atee comuniste dar care a fost distrus de către aceştia, toţi membrii ei fiind închişi pe motiv că ar fi constituit o mişcare conspirativă şi subversivă împotriva noului stat român muncitoresc!... Şi Mitropolitul Antonie a împărtăşit aceeaşi soartă fiind judecat în contumacie la şapte ani de temniţă grea, prins şi arestat în anul 1954 la 14 Octombrie, la Iaşi!… Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, ştiind că este urmărit de securitate, a peregrinat la Mănăstirile Crasna – Gorj şi Slatina – Suceava, unde a fost hirotonit preot în anul 1953, acolo cunoscând câţiva dintre marii duhovnici ai Bisericii noastre cum ar fi Arhimandriţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase!… Între timp se înscrie la Cursurile de Doctorat ale Institutului Teologic din Bucureşti, dar va veni cumplitul an 1959 când datorită Decretului 410 va fi scos şi din monahism, din cler şi exmatriculat de la doctorat!… După aceea a fost o perioadă de mai mulţi ani, muncitor necalificat la o întreprindere de mase plastice din Bucureşti, căci era o persoană vizată spre „recuperarea ei” deoarece avea „tinichele de coadă” dar iată că va veni izbăvitorul an anul 1968 când Patriarhul de atunci al Bisericii, de pie memorie Iustinian Marina îl va lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teologic din Bucureşti şi în toamna aceluiaşi an îi va procura o bursă de studii pentru Heytropp College” de la Oxford apoi Londra, unde în anul 1971 va fi declarat Doctor în Teologie, urmând ca în anul 1972 să-i fie echivalat şi recunoscut doctoratul şi la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti!… La sfârşitul anului 1970 şi la începutul lui 1971 va fi numit, respectiv hirotonit de către acelaşi vrednic patriarh, Episcop Vicar Patriarhal cu titlul de Antonie Ploieşteanul, fiind însărcinat a conduce departamentul relaţii externe bisericeşti, participând în această calitate, la foarte multe conferinţe şi simpozioane în străinătate, fiind membru a numeroase delegaţii ale Bisericii şi făcând parte din diferite comisii şi organisme internaţionale bisericeşti, căci a fost un pionier al dialogului şi a mişcării ecumenice autentice!... Totodată, între anii 1971 – 1974 a fost şi Rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti…
După doi ani de episcopat la Buzău, între anii 1980 – 1982, iar la 7 Februarie anul 1982 este întronizat la Sibiu – Mitropolit al Transilvaniei şi Arhiepiscop al Sibiului unde a păstorit duhovniceşte timp de peste 23 de ani, perioadă în care a scris foarte multe studii, articole şi mai ales cărţi de o nepreţuită valoare, a organizat şi, mai ales, a dezvoltat învăţământul teologic, a ctitorit şi rectitorit foarte multe biserici şi mănăstiri şi aici, la loc de frunte trebuie amintită mănăstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus – al cărei cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul şi Sfântul Constantin Brâncoveanu şi după vrednicul înaintaş al său pe scaunul de la Sibiu – Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a cărui moarte s-au împlinit zilele acestea 55 de ani!... În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan teologic şi ecumenic, contribuind foarte mult la dezvoltarea relaţiilor interbisericeşti, interconfesionale şi interreligioase!...
Datorită tuturor acestor calităţi şi merite, din anul anul 1992 a fost membru al Academiei Române şi al Academiei Republicii Moldova, de asemenea, la 12 Octombrie anul 1998 a primit Titlul Academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, iar în anul 2002 pe cel al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu!... Nu pot să uit faptul că, în mare parte, i se datorează reînfiinţarea – la 12 Decembrie anul 1992 – (a) Mitropoliei Basarabiei, neuitând, astfel, nici o clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură şi spiritualitate tot românească!...
Spicuind doar frânturi, la toate acestea şi la multe altele, mă gândeam cum, în urmă cu zece ani, în timpul slujbei înmormântării acestui mare ierarh, teolog şi cărturar al Bisericii noastre româneşti, promotor şi apărător al valorilor culturii şi spiritualităţii noastre, atât în ţară cât şi dincolo de graniţele ei… şi mă uitam cum jumătate din membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu preşedintele acestui înalt for bisericesc în persoana Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii noastre strămoşeşti, au venit să-l prohodească, alături de marea mulţime de credincioşi, oameni de cultură, reprezentanţi ai celorlalte culte şi, de asemenea, a autorităţilor civile şi militare, centrale şi locale; unii dintre ierarhi i-au fost colegi şi colaboratori în diferitele comisii şi structuri ale Bisericii, cum ar fi chiar Părintele Patriarh Teoctist; Mitropoliţii Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; Teofan al Olteniei, actualul Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei; Serafim al Europei Centrale şi de Nord – care a plecat, în anul 1994 de la Sibiu şi care i-a fost timp de patru ani, din anul 1990 până în anul 1994 Episcop Vicar; Arhiepiscopii şi Mitropolitul Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului – şi el mare cărturar; Nifon al Târgoviştei – urmaşul său în structurile ecumenice internaţionale, Andrei al Alba Iuliei - în prezent Mitropolit la Cluj; Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor; Arhiepiscopii: Epifanie – urmaşul său la scaunul Episcopiei Buzăului şi Vrancei; Casian al Dunării de Jos – căruia i-a fost mentor şi îndrumător; Calinic al Argeşului şi Muşcelului; Gherasim al Râmnicului; Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor, trecut şi el între timp la viaţa cea veşnică în luna aprilie anul 2009; Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului – care i-a fost un sincer şi apropiat sfetnic în multe împrejurări şi situaţii; Laurenţiu al Caransebeşului – Profesor de Teologie Liturgică la Sibiu şi deci, un apropiat şi bun colaborator al răposatului, în prezent – Decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” şi succesor al său la scaunul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului; Ioan al Covasnei şi Harghitei – pe care l-a susţinut încă de la începutul activităţii sale pastorale şi misionare în ţinutul carpatic al României; Timotei al Aradului; apoi Episcopii Vicari mai tineri cum ar fi: Visarion Bălţat Răşinăreanul – chiar Episcopul său Vicar din toamna anului 1997 – anul începerii purtării crucii suferinţei de către vrednicul mitropolit, care i-a fost un foarte apropiat, sincer şi fidel ucenic, în prezent Episcop al Tulcii, Lucian Mic Lugojanul – reprezentatul Mitropoliei Banatului şi delegatul personal al Mitropolitului Nicolae Corneanu, în prezent Episcop al Caransebeşului; Petroniu Florea Sălăjanul – reprezentantul Scaunului Episcopal al Oradiei, Bihorului şi Sălajului şi delegatul personal al Preasfinţitului de pie memorie Ioan Mihălţan, în momentul de faţă Episcop al Sălajului; Ioachim Băcăuanul – delegatul Scaunului Moldav al Romanului; Irineu Popa Slătineanu – Episcopul Vicar al Ţinutului Râmnicului, din anul 2008 Mitropolit al Olteniei şi mulţi alţii, numeroşi profesori de teologie precum şi decanii Facultăţilor de Teologie de la Sibiu, Cluj şi Oradea, foarte mulţi preoţi, monahi şi monahii, stareţi şi stareţe de mănăstiri şi lista ar putea continua dar… ajunge!...
Am constatat că poporul nostru drept credincios dimpreună cu slujitorii sfintelor altare au ştiut să-şi conducă şi să-şi cinstească Păstorul lor duhovnicesc care le-a purtat grija celor sufleteşti, în aceste ţinuturi transilvane, vreme de peste 23 de ani!... Am mai constat faptul, pe parcursul acestor zile, că acest eveniment nu a fost atât de mediatizat ca altele, deşi ar fi meritat cu prisosinţă dar, mă rog, trecem şi peste acestea cum am trecut noi şi peste altele!... Am văzut multă lume, şi clericală şi laică, plângându-l pe Părintele lor, simţindu-se, de acum încolo, văduviţi, dar convinşi că Arhiereul Antonie a plecat să se întâlnească cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic – pe Care l-a slujit cu atât dragoste şi devotament întreaga sa viaţă!... Am fost foarte impresionat de liniştea şi starea de reculegere în care s-a desfăşurat întreaga slujbă şi îndeosebi, momentul procesiunii şi al punerii sale în mormântul anume pregătit dinainte, unde va fi de acum încolo alături de Mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin – toţi înaintaşi ai săi pe Scaunul istoric şi duhovnicesc al Ardealului!...
Am mai constatat că lumea realizează faptul că nu poate fi scrisă istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române fără Mitropolitul Antonie Plămădeală – care este o adevărată piatră de hotar pentru cultura şi spiritualitatea Bisericii şi a poporului nostru!... Nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Şi, totuşi, suntem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
În partea a doua, adică în continuarea acestui modest elogiu şi sinceră evocare, cu alte cuvinte, în continuarea acestei modeste prezentări aş ţine să precizez motivul care m-a determinat să fac acest lucru, cu toate că ştiu că nu sunt primul şi nici cel mai îndreptăţit să scriu aceste rânduri şi aceasta şi pentru faptul că această lucrare, am certitudinea că a fost şi este citită de către foarte mulţi şi, deci, este foarte cunoscută, şi datorită faptului că a fost reeditată în mai multe rânduri – aceasta pe care o prezint eu, acum, fiind cea de a treia ediţie. Motivul, aşadar, nu este altul decât cel al importanţei şi valorii acestei lucrări pentru spiritualitatea noastră fiind o sinteză de cea mai bună calitate teologică care reuşeşte, într-un mod academic şi elevat, să prezinte spiritualitatea ortodoxă în general şi pe cea românească în special, cu referire, în deosebi, la monahismul nostru românesc care are trăsăturile sale specifice.
Lucrarea s-a bucurat de o prefaţă semnată de către Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, reuşind să-i facă o prezentare şi o caracterizare sintetică şi punctuală de excepţie. Urmează un „Cuvânt înainte” în care autorul prezintă motivul, modul, locul şi timpul elaborării acestei însemnate lucrări alcătuită din mai multe conferinţe, care la rândul lor au constituit mai multe capitole, despre spiritualitatea noastră pe care Î.P.S. Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală le-a ţinut în anii şaizeci, în timpul studiilor sale în Anglia când, cu prilejul unor călătorii în America şi Europa a putut lua contact cu spiritualitatea occidentală, romano-catolică, anglicană şi protestantă luând act de faptul că acolo „era altceva şi că, dincolo de cuvinte, de uniforme şi de ziduri, sălăşluia alt duh, alte mentalităţi, fie mai simple, fie mai complicate decât ale noastre, dar oricum diferite…”- mărturiseşte autorul care, tot aici şi acum motivează alegerea acestui titlu fiindcă „tradiţia şi libertatea mi s-au părut a fi polii de cea mai mare importanţă, între care se desfăşoară viaţa duhovnicească în ortodoxie. Poate că m-a speriat prea tare Regula din spiritualitatea occidentală, şi aceasta m-a făcut să pun accente cu totul deosebite pe libertatea din Răsărit care se mişcă nu între pereţii de piatră ai Regulelor, ca într-o celulă bine zăvorâtă, ci între pereţii transparenţi şi cu uşi deschise în toate părţile ai Tradiţiei. Disciplina în libertate mi s-a părut întotdeauna a prevala faţă de disciplina din constrângere. Între a nu ieşi de undeva fiindcă uşa este încuiată şi a nu ieşi prin uşa deschisă evident valoare are numai hotărârea liberă a celui de al doilea. Este drept: şi cel dintâi s-a hotărât singur să intre după gratii, şi rămâne acolo toată viaţa prizonierul hotărârii dintâi. Cel de-al doilea însă, pe coordonate mai omeneşti, mai fireşti, în funcţie de omul care e în permanentă schimbare, îşi reînnoieşte mereu votul şi astfel nu se mai face sclav”- a precizat Î.P.S. Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală – care, aşadar, în această lucrare a pledat pentru supremaţia tradiţiei spiritualităţii părinţilor cea autentică şi pentru asumarea libertăţii celei adevărate în virtutea acestei tradiţii care nu constă în porunci rigide datorită diversităţii tipologiilor umane şi particularităţilor fiecăruia dintre ei, aducând pentru fiecare în parte, din literatura de specialitate a Sfinţilor Părinţi, exemple şi soluţii pline de sens care se află la polul opus regulelor rigide, neexcluzând, prin acest fapt nici un moment, importanţa rânduielii şi a ascultării care este unul din cele trei voturi ale monahismului răsăritean.
Î.P.S. Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală a urmărit şi a reuşit într-un mod deosebit să prezinte viaţa duhovnicească aşa cum se trăieşte în obştea monahală, sau felul în care principiile după care se călăuzeşte monahismul ortodox sunt aplicate în practica vie a obştei monahale, în care se îmbină eforturile tuturor membrilor, influenţându-se şi ajutându-se reciproc în menţinerea unui fel de viaţă cât mai conform cu aceste principii, nu prin critici aspre ci dându-şi unii altora şi luând unii de la alţii exemplele cele mai bune şi sfătuindu-se unii pe alţii cu cea mai autentică iubire.
Cartea redă astfel o viaţă duhovnicească comunitară, imprimată de nuanţele a tot felul de contribuţii din partea membrilor care se întrec şi se îndeamnă, – remarcă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în Prefaţă – care pe de o parte îmbogăţesc conţinutul de viaţă al obştei, iar pe alta îl menţin în echilibrul dreptei socoteli şi în smerenie, virtuţi fundamentale ale vieţii duhovniceşti în spiritualitatea răsăriteană şi culmi ale umanului autentic, singure capabile să promoveze sincera comuniune şi iubire între oameni, cizelând neîntrerupt umanul şi răzuind orice opacitate de pe el şi făcându-i divinul transparent.
Folosind o bibliografie foarte bogată şi variată, autorul scoate în evidenţă importantul rol pe care îl au „părinţii duhovniceşti” în conducerea membrilor obştei pe linia principiilor duhovniceşti ale acestei spiritualităţi, ieşind, în aceste împrejurări, în mod foarte concret şi pregnant tradiţia. Totuşi deoarece aceşti „părinţi duhovniceşti” aplică „regulele” generale ale tradiţiei într-un mod potrivit fiecărui ucenic şi împrejurărilor variate în care vor fi trăite, aşa cum le-a fost aplicate şi lor de către „părinţii” lor duhovniceşti, iar pe lângă aceasta se prezintă pe ei înşişi ca exemple vii, modelate în cazul fiecăruia potrivit firii, temperamentului şi personalităţii lui, tradiţia comunicată prin ei ucenicilor, după ce a fost primită de la proprii lor „părinţi” se împacă cu libertatea. Căci viaţa persoanelor, chiar şi atunci când ele sunt membre ale unei obşti, nu poate fi strict uniformizată, cu toate că între cei ce vieţuiesc în modul potrivit lor după aceleaşi principii, se creează o armonie în care se îmbogăţesc reciproc. Conduşi fiind de „părinţii duhovniceşti” cu contribuţia întregii obşti, pe calea dreaptă a cizelării de care am pomenit mai sus, membrii obştei rămân pe aceeaşi cale şi, deci, în unitate îmbogăţindu-se unii pe alţii chiar dacă unii dintre ei se află şi poate se vor afla mereu pe trepte mai coborâte. Căci toţi tind spre aceeaşi ţintă, spre acelaşi scop a umanului autentic curăţit de zgura patimilor şi vindecat de diferite alterări, deşi fiecare este înzestrat cu alte capacităţi şi are de luptat cu alte greutăţi interioare. Vedem, aşadar, din cele menţionate mai sus că autorul scoate foarte bine în evidenţă, pe parcursul acestei lucrări, rolul şi importanţa părintelui duhovnicesc în viaţa spirituală a monahului.
De aceea, Î.P.S.Sa a folosit foarte multe exemple, pilde şi învăţături foarte concludente şi foarte folositoare provenite de la foarte mulţi părinţi duhovniceşti, unii chiar contemporani cu el. Autorul reuşeşte să scoată foarte bine în evidenţă, în aceste pagini, echilibrul moral şi sufletesc de care dau dovadă aceşti părinţi şi, care au şi viaţa şi învăţătura lor la fel de echilibrate. Lucrarea de faţă este alcătuită din zece capitole mari având titluri foarte sugestive cum ar fi: - Regula şi tradiţia în spiritualitatea răsăriteană, aspecte ale vieţii duhovniceşti în tradiţia răsăriteană, tradiţie şi libertate, rugăciune şi cunoaştere, câteva consideraţii asupra isihasmului, rugăciune şi acţiune, spiritualitate şi slujire, monahism şi ecumenism, falsul misticism: încercare de tipologie şi, ultimul capitol: câteva trăsături specifice spiritualităţii româneşti.
Conform mărturisirii autorului „apelul la exemple, la parabole şi la apoftegme locale, este menit să sugereze pe de o parte vitalitatea spiritualităţii ortodoxe româneşti, pe de alta să opereze prin modele. Spiritualitatea ortodoxă este în general nu o tehnică, nici o filozofie, nici o teorie, ci o spiritualitate a modelelor realizate. Modelele ţin aici loc de Regule. Ele sunt tradiţie vie, veche şi nouă, adaptată, contemporaneizată. Desigur, la noi, duhovnicii au fost astfel de modele, dar nu numai ei, cei mari. Mai mari au fost cei ce au ştiut să se facă mici, prin smerenie, atâţia anonimi care au lăsat în urma lor doar un nume şi o singură faptă, dar faptă model.”
Tot în conformitate cu precizările Î.P.S. Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală „cartea aceasta nu este menită să fie atât studiu de specialitate, cât carte folositoare de suflet. Aşa se vor şi explica desele citate din cărţile de spiritualitate, adunate pe teme şi probleme, dintr-o literatură bogată dar nu întotdeauna sistematică. Părinţii spun, fiecare, ceea ce trebuie spus la un moment dat şi nu într-o ordine anume.
De aceea scrierile lor sunt împărţite în versete independente. Prea puţine se leagă între ele, ca într-un tratat sistematic. Într-un fel, noi am încercat o sinteză mai organizată, făcând accesibilă esenţa a ceea ce e risipit în zeci de volume nu întotdeauna şi tuturor accesibile.” Şi, ca o concluzie şi o sugestie a autorului „definind, în linii mari, spiritualitatea ortodoxă, ea ne apare bine diferenţiată de cea occidentală, dar nu întotdeauna opusă, ci de multe ori complementară. Ea prezintă totuşi, în felul acesta, teza sa în dialogul ecumenic cu fraţii occidentali. Există premise serioase pentru a ne declara favorabili unui dialog pe terenul spiritualităţii. Acesta ar putea avea şanse mai mari decât acela de pe terenul teologiei speculative şi a intereselor prea omeneşti de hegemonie.
Spiritualitatea ar putea aduce în dialog nota de smerenie care dă o altă măsură relaţiilor dintre oameni, şi ar putea da altă măsură şi relaţiilor dintre Biserici.”
Ca o concluzie, acum la sfârşitul acestor rânduri, pe lângă reliefarea actualităţii acestei cărţi vom spune că lucrarea de faţă l-a impus şi îl impune pe autorul ei ca pe un scriitor duhovnicesc de mare talie şi vrednic de urmat. Această carte, ca de altfel şi toate celelalte ale Î.P.S. Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală îl impun posterităţii şi teologiei noastre româneşti şi nu numai, datorită deosebitului serviciu făcut nouă, tuturor, prin scoaterea la iveală a frumuseţii echilibrate şi plină de profunzime, cuminţenie şi de cuviinţă a spiritualităţii noastre, trăită în mod plenar şi exemplar de monahismul nostru, dar tocmai de aceea acoperită cu grijă sub modestia lui de duhovnicească discreţie. Am convingerea că această lucrare, alături de sfânta scriptură, de paterice, de proloage, de sbornice, de psaltire şi ceaslov trebuie să facă parte din cărţile de căpătâi ale fiecărui monah ortodox român şi nu numai!...
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!...
|
Stelian Gomboş 8/4/2017 |
Contact: |
|
|
