Clătita, o «bombă calorică» mostenită de la greci”
În lucrarea sa ”Deipnosophistaí”, cronicarul Athenaeus*) povesteşte cum era preparat acest desert: ”plakousul” (compoziţia formată din 500 gr. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.
Hei, doamnelor şi domnilor, clătita şi-a luat zborul din Agora (permiteţi-mi această figură de stil!) spre lume, fiind adoptată fără rezerve, chiar dacă uneori şi-au schimbat ba compoziţia, ba aspectul. În America, amestecul pentru clătite conţine şi praf de copt şi are o formă mai pufoasă şi mai groasă. În Asia grosimea diferă de la o zonă la alta, dar e umplută cam peste tot cu ingrediente sărate (brânză, carne, legume). În Africa, clătitele sunt suport pentru diferitele sosuri şi humusuri, iar popoarele germanice le consumă deopotrivă ca desert şi ca blat moale peste care se pun diverse toppinguri sărate, în timp ce europenii de gintă latină păstrează destinaţia, reţeta şi aspectul clătitelor realizate de greci în Antichitate. În Franţa, savuroasa clătită se numeşte ”crępe” şi are umpluturi diverse. Se spune că a ajuns în România din Franţa sub denumirea de ”plăcintă”, trecând apoi în Ungaria pentru a se transforma în ”palacsinta”, înainte de a ajunge ca ”palatschinke” în Austria de astăzi.
Una dintre cele mai neobişnuite reţete de clătite a apărut în timpul Imperiului Austro-Ungar şi poartă o denumire care te duce cu gândul la conducătorii acelor vremuri: ”kaiserschmarrn”. ”Firimiturile împăratului”, preparată pentru prima dată pentru Franz Joseph I (1830–1916), constă în fâşii rupte din clătite (făcute din făină, ouă, lapte), caramelizate, amestecate cu gem şi alune de pădure mărunţite. Soţia împăratului, Elisabeta a Bavariei, frumoasa Sisi, fiind preocupată de silueta sa, dăduse ordin bucătarilor să-i facă doar deserturi uşoare, care să nu îngraşe. La vederea ”bombei calorice”, împărăteasa a refuzat să mănânce clătitele astfel pregătite. Exasperat, soţul ar fi exclamat înainte de a mânca deopotrivă porţia sa şi a consoartei: ”Ia să văd ce firimituri (schmarrn) a gătit bucătarul!”
Am să mă întorc în Franţa, în micul oraş medieval Dinan din Bretania, unde este şi un muzeu dedicat clătitei, iar felul tradiţional este ”la galette”, o clătită cu diferite ingrediente.
Dar să revenim în România la o manifestare traditională pentru judetul Arad di pentru întreaga zonă a Muntilor Codru Moma. Este vorba de ”Festivalul clătitelor”, ”Parada clătitelor”, ceea ce demonstreză că oamenii sunt seduşi de acest delicios desert.
———————
*) Athenaeus, grec din Egipt, născut la Naucratis, în timpul lui Marc Aureliu, împăratul filozof. Athenaeus aparţinând, fără îndoială, unei familii foarte bogate de comercianţi, a făcut studiile la Alexandria, a trăit între 170–230 şi, ca un mare învăţat al epocii, a fost adus la Roma, ca mulţi dintre marii gânditori. La cererea împăratului, Athenaeus scrie lucrarea ”Δειπνοσοφισταί”/”Deipnosophistaí”, care poate fi tradusă ca ”Banchetul sofiştilor” sau ”Banchetul înţelepţilor”. Opera sa este, înainte de toate, o imensă compilaţie, citând sute de opere şi sute de autori. În aceasta constă bogăţia ei, dar şi punctul ei slab.
|
de Pusa Roth 7/25/2017 |
Contact: |
|
|
