Gânduri şi ceva idei: A venit vara?
Cred că avenit ori cel puţin aşa sper că am aşteptat cam mult dacă stau şi mă gândesc, că aprilie s-a mutat în mai, ba chiar şi în iunie...florile vor ele apă, dar s-au cam înecat pe ici pe colo, ce să mai vorbesc de toate neajunsurile apelor agresive...dacă ar fi numai neajunsuri.
Mi-ar plăcea să îmi inchipui aşa ca acum câţiva ani în urmă că vara vine “la timp” împinsă de adierile tropicale trimise cu generozitate din sudul americii - cu sau fără ploi,thundersrotms, long weekend(uri) solare - şi ne răsfaţă cu ieşiri la cottage(uri), la iarbă verde sau pe lac, cu flight(uri) în Europa - România, cu precădere - retrageri în zonele muntoase, fie ele şi Rockies, evadări în Spania şi, în ultima instanţa, blagoslovind lumina solară aşezându-ne gospodăreşte în vara cu barbeque activ “over time” şi cu speranţa că vara vine şi mai ales nu trece!
Idilică imagine, mai ales cu păsăreasca asta în care se cuibăresc englezisme de ocazie, nu? Un fel de “Viaţă la ţară” reeditată defectuos, dacă mă gândesc bine. Chiar şlefuită de pricopselile noului mileniu e cam tot aia... îmbrăţişarea verii...la cald.
Simplu!
Şi dacă şi strecor în tabloul acesta ideatic-estival câteva detalii parşiv rafistolate de inclinaţiile artistice care ne sunt caracteristice mă trezesc a fi realizat o capodoperă: cotage(ul), cotage(urile) - de fapt - stau într-o rână, şiţa s-a cam decolorat de atâta soare sau atâta ploaie, cum vă e mai la-ndemană, Rockies au cam pierdut din înălţime, pădurile s-au cam restrâns, păşunile iau locul crestelor înzăpezite, ceva oiţe pe tăpşan, fluier nostalgic, miros de iasomie înflorită şi, bineînţeles, carul cu boi fie el şi o copie prăpădită a capodoperei lui Grigorescu.
Te pomeneşti că e cald, vară-cald altfel cred că nu aş bate campii atat de nostalgic!
Da, da’ nici măcar în asta nu sunt originală, sigur mi-ar fi plăcut să bat câmpii de una singură măcar aşa de – să zicem – singularizare, aşa un fel de proţăpire solitară în interpretarea verii, a caniculei la care sper evident şi care încinge creierul trimiţându-l în ceaţa confuziei, ca să nu zic a lenei de a gândi.
Şi iată-mă intorcându-mă la “oile mele” observaţia imediatului, vis-a-vis de vară, în viciatul spaţiu al informaţiei inevitabile copie parcă a ploilor acestea care vin dincolo de orice socoteli probabile, revarsă apele inundă, acoperă firescul şi ne chinuie să înţelegem ceea ce că de obicei înţelegem anapoda ori deloc.
Şi ce zic ştirile?
“Over seas” plouă cu bombe care mai de care mai noi - vremea bună favorizează împrospătarea arsenalului şi dilată urile acumulate, se pare, din vremuri incomensurabile, “pe aproape”, chiar în ograda proprie, descoperim duşmănii nebănuite şi mai ales surprinzătoare pentru pământul acesta pe care ne-am refugiat de păcătoşeniile noastre, vechi şi ele dar acute, în spaţiul spiritual eroziunile ideologice împiedică spiritualizarea - subliniez, nu repet - gândirii, se alunecă iremediabil, parcă, în afară interpretării superioare a vieţii, cărările artei, labirintice, exud confuzie, descoperirile dau fugă numai la ceea ce e profitabil, imediat sau în perspectivă, iar paşii făcuţi către Dumnezeire devin din ce în ce mai firavi, mai nesiguri, indiferent de aparenţe.
Ei şi? Ce-mi pasă mie că ăia de la Los Angeles vor să dea jos crucea ridicată cam acum 100 de ani în memoria eroilor ţării, semnificaţia ei trecând dincolo de simpla afirmare a creştinismului pe pământul Americii? Ce-mi pasă mie că soldaţii au devenit calul de bătaie al vizitiilor politici şi se pierd în nisipurile Asiei fără a mai înţelege, de fapt, încotro şi de ce merg? Ce-mi pasă mie că, pe ici pe colo, câte un dobitoc aruncă o piatră în baltă şi o mie de deştepţi sar să o scoată când ar putea s-o lase, dracului, acolo?“
Nu-i aşa? Şi n-am copiat pe nimeni ci am scris chiar eu vreo câţiva ani în urmă.
O tempora...o more!
Cicero? Da, dar Caragiale, mai aproape de noi, este cel care n-are egal, ridiculizarea situaţiilor imediate, singulare ori colective, atinge la el Sublimul.
Ca în viaţă! La el nimic nu este paradoxal, totul e clar, punctat direct, confuziile de interpretare sunt imposibile, absurdul normalului şi clarul absurdităţii converg în a sublinia intrarea în derivă chiar şi a firescului.
Este exact ce mi se întâmplă mie acum.
E vara, aş pleca în vacanţă, mă relaxez, pun ţara la cale, mă înfurii visând cai verzi pe pereţi, tatonez posibilităţi şi chiar imposibilităţi, dansez confuz în jurul problemelor majore, mă resemnez în faţa întrebărilor fără răspuns şi în ultimă instanţă constat că e cald şi presupun, numai presupun, nu accept, că stau ca tot omul în ceaţa anotimpului pus pe surprize.
Vedem noi ce-o mai fi!
Toronto / Iulie 2017
|
Maria Cecilia Nicu 7/25/2017 |
Contact: |
|
|
