Jurnal de la Canalul „Siret-Bărăgan”, 1989
Vă invit să citiţi aventurile unor liceeni din toamna anului 1989, în timpul participării ca brigadieri pe Şantierul Naţional al Tineretului, Canalul Magistral „Siret-Bărăgan”! Acestea sunt cuprinse în cartea „Am fost brigadieri fericiţi”, scrisă după jurnalul zilnic întocmit în perioada 4 Sept-1 Nov. 1989, cât am lucrat la acel canal. Toate personajele şi faptele descrise în carte sunt reale! Pe scurt, povestea este următoarea: în luna August 1989 eram elev la Liceul Industrial „George Coşbuc” din Bucureşti, când toti cei care urma să trecem în clasa a XI-a am fost solicitaţi de către U.T.C. să efectuăm un stagiu de practică la Canalul „Siret-Bărăgan”.
Odată cu noi mai fuseseră convocaţi şi elevi de la Şcoala Profesională „Dimitrie Cantemir”, împreună urmând să formăm ceea ce avea să se numească „Brigada Bucureşti”. Este important de menţionat faptul că acest stagiu de practică petrecut de noi la canal, reprezintă ultimul din istorie de pe un Şantier Naţional al Tineretului!
Va invit sa cititi aceasta carte si sa intrati în vârtejul aventurilor de tot felul ale unor liceeni de la sfârsitul anilor ’80! Întâmplari care mai de care mai amuzante, dar si dramatice, diferite evenimente specifice vremii, povesti de dragoste, practic tot ceea ce tine de vârsta adolescentei. Toate petrecute în contextul special al vietii de brigadier pe un Santier National al Tineretului din România anului 1989! Mai mult, întregul continut al cartii poate fi considerat drept o marturie despre un eveniment important din istoria recenta a tarii noastre!
NOTĂ: Menţionăm că această carte nu există deocamdată în format tipărit, ci numai electronic, în format PDF!!
Achizitionati cartea electronică „Am fost brigadieri fericiti" la pretul de numai 16 lei în două moduri, la alegere:
1) Prin Poştă cu plata ramburs, preţ 16 lei + taxe poştale (pe CD);
2) Prin achiziţie electronică pe www.paypal.com, la adresa de email aurelsend (at) yahoo.com. INDICAŢI în mesajul de pe paypal.com, e-mailul unde doriţi să primiţi cartea!
Cartea are 188 de pagini în format "PDF"! O puteti salva pe smartphone-ul sau tableta dumneavoastra si citi în orice moment al zilei, în drum spre serviciu, în tren, în avion, în cafenea, etc.
Lectură plăcută!
Autorul
Citiţi un fragment din cartea "Am fost brigadieri fericiţi":
"În dimineaţa zilei de 4 Septembrie 1989, în jurul orei 7.30 ne-am strâns cu toţii în Gara de Nord, la peronul unde ne aştepta trenul personal care urma să ne ducă înspre această aventură! Când am ajuns eu, se strânsese deja o mare parte dintre colegi iar acel activist UTC – căruia auzisem că i se mai spunea şi “instructor” - îi înmânase lui Vali drapelul brigăzii. Instructorul nostru se numea Piezeriş, era un om cam la 30 de ani, slab, de înălţime medie şi cu o figură care părea tot timpul preocupată de ceva. El urma să fie mama, tatăl şi după cum aveam să constatăm, Dumnezeul nostru în perioada petrecută la canal!
Atmosfera printre noi era ca de obicei una veselă, toţi eram puşi pe glume şi fiecare încerca să prevadă cu umor ceea ce ne aştepta la Putna Seacă. Un ziarist de la Informaţia Bucureştiului venit special la gară pentru plecarea noastră, i-a luat un interviu lui Vali ca şi comandant al brigăzii, după care ne-a rugat să ne aşezăm în vagon împreună cu drapelul, în dreptul geamului deschis, pentru a ne face fotografii. În zilele următoare a apărut un articol în acest ziar despre “entuziasmul” cu care “noii brigadieri” plecau să contribuie la construirea socialismului!
La ora 8.04 trenul nostru a pornit din Gara de Nord, urmând să parcurgă un drum greoi, de-a lungul căruia a oprit în toate gările, haltele, hăltuţele şi stânele întâlnite pe drum! Cu toată buna noastră dispoziţie, de la un anumit moment începusem să ne plictisim de atâtea opriri şi stat în tren. Ajunsesem chiar să pariem între noi când va mai opri următoarea dată şi când nu! Stăteam agăţaţi de geamul deschis şi cum vedeam un pâlc de case în apropiere, cum ne aşteptam ca trenul să mai facă o oprire. Dacă nu o făcea, scoteam cu toţii în cor un “ooo” admirativ, ca şi cum l-am fi felicitat pentru asta! De aici încolo va începe aventura noastră la canal, pe care o voi reda în continuare conform jurnalului zilnic scris atunci.
- ZIUA a I-a, LUNI 4 SEPTEMBRIE 1989 -
După un drum lung şi anevoios, în jurul orei 15 am ajuns în satul Putna Seacă, aflat la 17 kilometri de Focşani. De la gară ne-a luat o maşină de tip dubă pentru muncitori, care ne-a dus până în tabăra şantierului. Am coborât şi ne-am adunat pe un platou de beton aflat în mijlocul taberei. Dându-ne seama că vom avea ceva timp de aşteptat până să fim cazaţi, am început să cercetăm cu privirea împrejurimile. În stânga platoului de beton se afla o clădire din lemn lungă cam de 50 de metri, unde era găzduită administraţia şantierului. Aveam să aflăm mai târziu că aceasta purta denumirea de “clădirea A”. În dreapta noastră, într-un colţ al platoului era o altă baracă similară cu prima, unde se găseau dormitoarele. Aceasta se numea “clădirea B” şi era împărţită în trei pavilioane (B1, B2 şi B3), care la rândul lor erau compuse din câte două camere şi o baie. În faţa barăcii se găsea o alee împărţită de nişte spaţii verzi îngrădite cu un gărduleţ metalic şi un panou de onoare. Vis-ŕ-vis era o clădire mare din beton, unde se aflau cantina, bucătăria şi centrala termică, iar puţin mai departe, cămara cu alimente. În spatele clădirii B era un mic teren de fotbal, iar la vreo 200 de metri mai departe trecea calea ferată. În mijlocul taberei se afla platoul de beton pe care stăteam noi acum cu bagajele rasfirate ca lăieţii şi care se întindea din dreptul dormitoarelor până la poartă. În capătul platoului dinspre clădirea B era instalat un catarg metalic înalt de vreo patru metri, pe care era arborat drapelul naţional.
Ceva mai departe, dincolo de clădirea A, se zărea o staţie de betoane unde erau nişte movile mari de nisip şi pietriş. Nu după mult timp ne-au fost repartizate camerele unde am fost duşi pe rând, în grupuri. Acestea erau dotate cu paturi metalice suprapuse, un dulap metalic, o masă şi două scaune. Eu urma să stau în aceeaşi cameră cu Vali, Mihai, Trompă şi noii colegi de liceu Alex, Radu, Andi şi Edi. După ce ne-am ales fiecare patul, am scos ce aveam de mâncare prin bagaje şi am început să mâncăm. Când am văzut câtă mâncare s-a strâns, ne-am dat seama că ne va ajunge lejer şi pentru zilele următoare! Pe la ora 16 am ieşit cu toţii pe platou şi am căzut de acord să jucăm un meci de fotbal între licee. Fiind prea mulţi, ne-am ales patru echipe, câte două de fiecare liceu şi am decis sa jucăm în stil turneu. În primul meci au jucat echipele Coşbuc 1 si Cantemir 1, încheiat cu scorul de 14-2 pentru ai noştri. După aceea, echipa Coşbuc 2 în care am jucat şi eu, a invins-o pe Cantemir 2 cu scorul de 7-3, două dintre goluri fiind marcate de mine! Din cauză că se lăsase deja întunericul, nu s-a mai jucat finala între cele două echipe ale liceului nostru. Aşa că ne-am îndreptat toţi spre pavilioane unde ne-am spălat pe corp şi ne-am schimbat hainele.
Deodată, în dormitorul nostru a intrat maistrul Făgărăşanu, care uitându-se pe rând la noi, ne-a spus:
- Atenţiune! Ieşiţi imediat afară pentru apelul de seară!
Ne-am adunat cu toţii pe platou într-o grămadă dezordonată, când s-a apropiat de noi instructorul Piezeriş, însoţit de un om scund dar bine făcut. Piezeriş a ordonat:
- Atenţiune la mine: cei care sunteţi de la liceul George Coşbuc treceţi în dreapta mea, iar cei de la Dimitrie Cantemir, în stânga. Văzând că ne îmbulzeam ca oile în timp încercam să trecem dintr-o parte în alta, ne strigă:
- Hai, mai repede, mai repede! Acum, alinierea în careu!
Mai făcusem asta la adunările din curtea liceului aşa că am reuşit în cele din urmă o aliniere aproximativă. Timp de 15-20 de minute, instructorul ne-a tot schimbat locurile între noi, încercând să ne alinieze după înălţime. Din când în când, iritat de lentoarea mişcărilor noastre, ne aşeza el însuşi nervos cu mâna. După ce am ajuns la alinierea dorită de el, s-a proţăpit în faţa noastră cu picioarele uşor depărtate şi cu mâinile la spate, spunându-ne:
- Ţineţi minte locul pe care îl ocupaţi acum în formaţie, pentru că asta va fi aşezarea voastră de azi înainte, atunci când va trebui să vă adunaţi pentru apel şi de ori de câte ori va fi nevoie. Alături de mine se află tovarăşul Barancea, secretar UTC al acestui şantier, care va fi de asemenea instructorul vostru alături de mine. Mâine voi distribui pentru fiecare dormitor programul zilnic, care va trebui lipit pe uşă. Până atunci, o să vi-l citesc acum pentru luarea la cunoştinţă. Deşteptarea se dă la ora 6.30, după care se iese pe platou pentru 15 minute de înviorare. După aceea vă întoarceţi în dormitoare unde vă veţi aranja paturile şi veţi face curăţenie - sau “sectoare” – atât în dormitor cât şi în baie. La ora 7.30 vă veţi aduna pe platou aliniaţi în careu, pentru efectuarea apelului de dimineaţă şi ridicarea drapelului naţional pe catarg.
Se va merge apoi ordonat în sala de mese pentru servirea micului dejun, după care veţi ieşi la punctele de lucru de pe canal pe care le vom stabili cât mai curând. La orele 13.00 veţi reveni în tabără pentru servirea prânzului, după care fie vă veţi întoarce la punctele de lucru, fie veţi rămâne aici unde vom desfăşura activităţi cultural-educative, sportive sau administrative. La ora 17.30 se va servi cina, iar la ora 18.00 veţi fi cu toţii pe platou aliniaţi pentru apelul de seară şi coborârea drapelului de pe catarg. După apel, veţi avea program de voie până la ora 22.00, când se dă stingerea. După această oră toţi trebuie să fiţi în paturi, la odihnă şi nu vreau să aud gălăgie în dormitoare. Cei care nu respectă acest lucru, riscă pedepse care să le facă poftă de somn. Pe timpul nopţii se va organiza plantonul în trei schimburi care se va face de către doi elevi pe schimb, câte unul de la fiecare liceu. Plantoanele din schimbul trei au sarcina ca dimineaţa să dea deşteptarea în toate dormitoarele la ora stabilită! Deocamdată, atât. Aveţi întrebări?
Noi ne uitam la el aiuriţi de atâtea informaţii complet noi şi nu ştiam dacă să întrebăm, ce să întrebăm!? Până la urmă nimeni nu a întrebat nimic, cred că toţi se gândeau ca şi mine că vom vedea pe parcurs cum merge treaba.
- Dacă nu aveţi întrebări, a continuat el, să iasă în faţă comandantul de brigadă pentru intonarea imnului de stat şi coborârea drapelului de pe catarg!
Vali s-a uitat o clipă la instructor puţin surprins, după care a ieşit cu paşi nesiguri din rând şi s-a aşezat în faţa brigăzii. Atunci Piezeriş ne-a spus:
- La comanda lui, veţi da tonul la cântec şi veţi intona imnul. Apoi îndreptându-se spre Vali, îi spuse pe un ton oficial:
- Comandant de brigadă, îţi predau comanda!
Vali se uită fâstâcit la noi ceilalţi şi spuse cu o voce nesigură:
- Brigadă, tonul la cântec!
Atunci Piezeriş care între timp se îndepărtase puţin de el, i-a spus pe un ton înţelegător:
- Mai întâi se dă comanda “drepţi” şi după aia ordoni tonul la cântec! Hai, să te aud.
Vali care începuse să roşească şi să se fâstâcească groaznic, s-a uitat la un moment dat atent spre grupul nostru, al colegilor de clasă. Se simţea jenat de faptul că trebuie să ne dea ordine şi cred că vroia să ghicească ceea ce gândeam în acel moment. Noi înţelegeam situaţia în care se afla, iar faptul că fusese ales comandant al brigăzii unul din clasa noastră, ne făcea să fim mândri! Nici unul dintre noi nu l-a invidiat pentru funcţia asta şi nimeni nu l-a acuzat pe parcursul şederii acolo că i s-ar fi urcat la cap! Ţineam la el şi cred că se convinsese că nu trebuie să se îndoiască nici un moment de noi. După câteva clipe s-a adunat puţin, şi-a dres vocea şi a strigat mai hotărât:
- Brigadă, drepţi! luând şi el poziţia de drepţi în acelaşi timp. Tonul la cântec!
Însă acuma, altă drăcie! Tocmai ne dădusem seama că nu se stabilise cine să dea tonul pentru intonarea imnului, aşa cum se făcea de obicei! Atunci Vali a avut prezenţă de spirit şi uitându-se printre noi şi-a adus repede aminte că mie îmi plăcea de obicei să cânt. S-a uitat la mine şi mi-a spus cu o voce oarecum rugătoare, ceva de genul “scoate-mă din rahat”:
- Dănescu, dă tu tonul la imn!
Mă luase complet prin surprindere cu asta, dar nu era momentul pentru lamentări. Mi-am dres rapid vocea şi am început:
- “Treeeeiii culooori, cunooosc pe luuuumeee!”
După care Vali continuă:
- Un’, doi, trei, şi!
Am început să cântăm toţi în cor imnul, aşa cum o făcusem de atâtea ori la adunările şcolare, dar după primele 3-4 versuri începuse să se audă alandala. Unii o luaseră înainte cu versurile, în timp ce la alţii se auzea încă versul precedent, până când s-a enervat Piezeriş şi a strigat la noi:
- Stop! Brigadă, ce este asta? Voi nu cântaţi de obicei imnul la şcoală?
- Ba da, s-au auzit dintre noi cîteva voci timide.
- Păi, atunci concentraţi-vă şi cântaţi-l cum trebuie! Ce, vreţi să vă ţin aici până la ora stingerii? Hai comandant, dă-i drumul din nou!
Vali a mai dat o dată comanda, eu am dat iarăşi tonul la cântec, şi am început din nou să cântăm imnul. Însă după câteva versuri se auzea de parcă răgeau măgarii, nu de parcă ar fi cântat nişte tineri liceeni! Piezeriş şi noul lui coleg, Barancea, începuseră să îşi piardă răbdarea şi atunci au preluat ei comanda de la Vali. După încă două încercări nereuşite de a duce la capăt imnul, Piezeriş plicitisit şi enervat, ne-a ordonat:
- Bine. Dacă nu vreţi să cântaţi, la dormitor, marş!
Noi, bucuroşi că am scăpat uşor din asta, ne-am îndreptat spre dormitoare agale, în linişte. Când mai aveam puţin să intrăm în pavilioane, îl auzim pe Piezeriş urlând:
- Culcaaaat! Culcaaat, am zis! repetă el îndreptându-se ameninţător spre noi.
Nefiind obişnuiţi cu comenzi din acestea militare, ne-au trebuit câteva secunde să ne dăm seama ce se întâmplă. Ne-am culcat toţi cu burta pe betonul aleilor, după care îl auzim iar pe instructor repetând comenzile:
- Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
Noi am executat fiecare comandă, începând să răsuflăm agitat de la atâta gimnastică venită pe neaşteptate. Apoi, l-am auzit din nou pe Piezeriş strigând:
- Brigadă, atenţie la mine! În careu…adunarea!
Am fugit cu toţii rupând pământul ca să ne reluăm cât mai repede locurile în formaţia din jurul catargului. Instructorul l-a pus din nou pe Vali să ordone intonarea imnului şi de data aceasta s-a cântat atât de bine, încât ne miram şi noi ce cor formasem dintr-odată după acel moment de instrucţie! În timp ce noi cântam, Vali cobora drapelul de pe catarg trăgând de o sfoară, oprindu-l la o înălţime de vreo 2 metri deasupra solului. În acest timp, eu mă întrebam: „Ce naiba, oare nu putea să doarmă Piezeriş liniştit în noaptea asta dacă nu cântam noi imnul cum trebuie? Este abia prima seară! Ce, nu putea să coboare drapelul şi aşa?”
După terminarea apelului şi stabilirea plantoanelor pentru noaptea asta, am primit liber până la ora 22, ora stingerii. Totuşi, în ciuda ameninţărilor instructorului, în camera noastră nu s-a prea dormit. Am stat în paturi pe întuneric, vorbind şi povestind până noaptea târziu."
Citiţi întreaga carte aici: http://bit.ly/1P88SeW
|
Aurel Dănescu 7/21/2017 |
Contact: |
|
|
