Scrisoare pastorală
Scrisoare către Eminescu(XI).
Bădie Mihai! De ziua ta îti scriu, căci sunt trist si gânduri grele mă apasă. Erai trist si tu, când scriai Scrisoarea a III-a si aveai de ce! Priveai în jurul tău si îti plângea inima, văzând decăderea morală a mai-marilor zilei, coruptia, banditismul de stat, nepotismul, jefuirea bunurilor tării, lipsa de perspectivă pentru individ si pentru natie. Aveai curaj, Bădie, si le ziceai de la obraz, că-ti ardea sufletul de obidă: ,,Când vedem că toti aceia, care vorbe mari aruncă/Numai banul îl vânează si câstigul fără muncă,/Azi, când fraza lustruită nu ne poate însela,/Astăzi altii sunt de vină, domnii mei, nu este-asa?/Prea v-ati arătat arama sfâsiind această tară,/ Prea făcurăti neamul nostru de rusine si ocară,/Prea v-ati bătut joc de limbă, de străbuni si obicei,/Ca să nu s-arate-odată ce sunteti - niste misei!/Da, câstigul fără muncă, iată singura pornire;/Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.”/
Haite de politicieni, fără pic de demnitate si dragoste de tară, jefuiau ultimul leu din vistierie, ca să-si construiască palate, să-si cumpere trăsuri poleite, cai pur-sânge, să călătorească la Paris, ori prin alte capitale, să-si mărească grămezile de bani, să o ducă tot într-un zaiafet! Oamenii aceia, ajunsi pe cine stie ce căi întortocheate în fruntea tării, încercau să păcălească poporul cu discursuri sforăitoare, cu vorbe mestesugite, arătându-se pretutindeni că sunt mari patrioti, că fac totul pentru binele tării si sunt gata chiar să-si jertfească si viata pentru ,,tărisoara lor”. Se puneau alături de marii bărbati ai neamului, de vitejii voievozi si domni de altădată, încercând să pară ceea ce nu erau în realitate. Sabia condeiului tău îi demasca fără menajamente: ,,Voi sunteti urmasii Romei? Niste răi si niste fameni!/I-e rusine omenirii să vă zică vouă oameni! Si această ciumă-n lume si aceste creaturi/Nici rusine n-au să ieie în smintitele lor guri/Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/Îndrăznesc ca să rostească pân' si numele tău... tară!/”
Aveai în vedere, Bădie, în primul rând, parlamentul, institutiile de vârf ale tării, tribunele înalte, unde îsi dădea arama pe fată toată crema natiei. Nu făceai referire la Kogălniceanu, Rosetti, Brătianu, Iosif Naniescu, Melchisedec Stefănescu si altii ca ei, flori rare, răsărite pe trupul tării, ci la acele secături îmbătate de ,,succesuri”, demagogi si jigodii în mătăsuri, care nu stiau pentru ce ajunseseră în acele foruri. Ziceai tu: ,,Nu se nasc glorii pe stradă si la usa cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliti/În aplauzele grele a canaliei de uliti,/Panglicari în ale tării, care joacă ca pe funii,/Măsti cu toate de renume din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,/De ai crede că viata-i e curată ca cristalul?/ Nici visezi că înainte-ti stă un stâlp de cafenele,/Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele./Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/Cu privirea-mpărosată si la fălci umflat si buget,/Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,/La tovarăsii săi spune veninoasele-i nimicuri;/Toti pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesentă de mizerii de la crestet până-n talpă./Si deasupra tuturora, oastea să si-o recunoască, /Îsi aruncă pocitura bulbucatii ochi de broască.../”
Din rândul unor asemenea specimene îsi alegeau guvernele amploiatii, ministrii si diplomatii, care să ne reprezinte tara si interesele, în timp ce locul lor era, cum bine spui, Bădie, la spitalul de nebuni de la Mânăstirea Golia: ,,Dintr-acestia tara noastră îsi alege astăzi solii!/
Oameni vrednici ca să sază în zidirea sfintei Golii,/În cămesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,/Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie./Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezăminte,/Unde spumegă desfrâul în miscări si în cuvinte,/Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri/Si aplaudă frenetic schime, cântece si jocuri.../Si apoi în sfatul tării se adun să se admire/Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subtire;/Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, /Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajung-a fi stăpână si pe tară si pe noi!/Tot ce-n tările vecine e smintit si stârpitură,/
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,/Toti se scurseră aicea si formează patriotii,/Încât fonfii si flecarii, găgăutii si gusatii,/Bâlbâiti cu gura strâmbă sunt stăpânii astei natii!/”
Bădie, Bădie, cum îi mai descrii tu de bine! Parcă i-as privi la televizor! Cine stie! Cu sigurantă că din urmasii acelora s-au oplosit si azi pe ici, pe colo, prin locurile căldicele. Prea seamănă unii de acum cu cei din vremea ta! Cuvintele tale de atunci ar traduce si azi obida si scârba multora: ,,Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punând mâna pe ei, /Să-i împarti în două cete: în smintiti si în misei,/Si în două temniti large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puscărie si la casa de nebuni.”/
Oamenii-păpusă si oamenii-căpusă, fanfaronii si figurantii aceia, de care vorbesti tu, Bădie, la vremuri de cumpănă, apelau la istorie, la eroii neamului, la clipele de glorie ale natiei si astfel aprindeau în sufletul multimii, în sufletele oamenilor simpli, săraci, lucrători ai pământului, elanul, dragostea de tară, de libertate. Când era nevoie, multimile fără număr ale anonimilor de la sate si orase porneau pe drumuri si cărări, încăltati în opinci si cu itari de dimie în luna lui cuptor să-si apere tara. Se băteau orbeste si nici moartea nu-i înspăimânta. Se băteau pentru tara lor, pentru bucata de pământ, pentru căsuta sau bordeiul lor, pentru femeie si copii, pentru biserică si cimitir, pentru credinta si datina lor. Asa au realizat ei Unirea, Independenta, România Mare. La îndemnul acelor ,,fonfi si flecari, găgăuti si gusati, bâlbâiti cu gura strâmbă” în sufletul românilor de pretutindeni se aprindea flacăra patriotismului si a vitejiei.
Astăzi, Bădie, situatia e mult mai gravă ca atunci! Ti-am scris altădată despre bogătiile tării vândute străinilor pe nimic, despre economia noastră dată la fier vechi, despre a doua Românie de dincolo de fruntariile tării…! Toate acelea priveau trupul Tării, Bădie! Din păcate, lupta cea mai grea se dă pentru sufletul Tării si al Neamului nostru. Pe atunci copiii cresteau în sânul familiilor lor, în mijlocul comunitătilor. Acasă, la horă, la clacă, la Sărbători, cu oile pe coastă, ori la scoala din tinda bisericii, copilul afla de la părinti, de la bunici, de la bătrâni, de la preot si învătător despre daci si romani, despre marii voievozi si domnitori, despre răscoale si revolutii ale mosilor si strămosilor nostri. Istoria era ea însăsi ca o poveste, care te vrăjea si-ti înlăntuia sufletul pentru tot restul vietii. Neamul însemna mama si tata, fratii si surorile, bunicii, prietenii de joacă; Tara însemna casa copilăriei, căldura căminului părintesc, vatra si ograda, ulita de joacă, izlazul pentru oi, ciresul din grădină, fântâna si cerul, soarele, luna si stelele, roibul nechezând, mormintele celor dusi, troita din răscruci, plugul si plăvanii, lanul si secerătorii, hora satului si lista poate continua!
Astăzi, Bădie, copiii nu mai au copilărie! De la trei ani pornesc pe drumul grădinitei, stau tot mai putin cu părintii si bunicii, tot mai putin în mijlocul naturii. De mici devin tributari internetului, facebook-ului si calculatorului. Istoria a devenit cenusăreasa programei de învătământ! De la poveste frumoasă, atrăgătoare, educativă, a ajuns rece, distantă, greu de digerat. Istoria neamului este tratată ca parte a istoriei lumii, asa încât despre marile fapte de vitejie ale strămosilor si despre marii eroi ai nostri se mentionează în câteva rânduri. Din putinul care se predă, mai nimic nu rămâne în mintea si în sufletul copiilor, indiferent de nivelul de studiu. Copilul se simte străin de tara lui, de neamul lui si de aspiratiile înaintasilor săi. Capcanele vremii noastre îi prind fără milă în ghearele lor. Altădată dispretuiam pe cei care erau adeptii principiului ,,ubi bene, ibi patria”(unde este bine, acolo e patria”). Astăzi îi auzi pe cei mici, îi vezi pe cei mari cum îsi îndreaptă gândurile si sperantele spre alte zări. Cuvinte dispretuitoare sunt rostite la adresa tării lor, iar dacă încerci să le vorbesti de dragoste de tară, îti râd în nas si te socotesc venit din alte vremi. Ne pleacă tineretul peste mări si tări si-si face rădăcini acolo. La a doua generatie se mai stie câte o boabă româneste; la a treia îsi amintesc asa, ca de Făt-Frumos din poveste, că bunicii lor au fost din România… Rămân aici bătrânii să-si plângă suferintele si singurătatea, să-si vadă cu durere neamul risipindu-se!
În vremea lui Mircea cel Bătrân se sculase un sultan de departe cu vise de mărire, dornic să vadă lumea la picioare. Si astăzi, Bădie, sunt multi asemenea sultani, mai puternici si mai periculosi decât acela, care pândesc din vizuinile lor, gata să se repeadă si să ne sfâsie Tara. Atunci iesise Domnul în fruntea armiei sale si-i explica sultanului: ,,Eu? Îmi apăr sărăcia si nevoile si neamul.../Si de-aceea tot ce miscă-n tara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară tie dusman este,/Dusmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem osti, dară iubirea de mosie e un zid,/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!/” Si avea dreptate Domnul, căci era ca un părinte pentru neam si pentru Tară. Dovadă rezultatul luptei: ,, Mircea însusi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;/Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliti,/Printre cetele păgâne trec rupându-si large uliti;/Risipite se-mprăstie a dusmanilor siraguri,/ Si gonind biruitoare tot veneau a tării steaguri,/Ca potop ce prăpădeste, ca o mare turburată -/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-otelită înspre Dunăre o mână,/Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”./
Mă întreb, dacă astăzi ar mai fi aceeasi vitejie, aceeasi dorintă de sacrificiu pentru salvarea Tării la vremuri de cumpănă, aceeasi dragoste de Tară. Tare mi-e teamă că acelor vremi de vrednică aducere aminte le-am spune si noi la fel ca tine: ,,Rămâneti în umbră sfântă, Basarabi si voi Musatini,/Descălecători de tară, dătători de legi si datini,/Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastră/De la munte pân' la mare si la Dunărea albastră.”
Sunt vremuri grele, Bădie! Roagă-te si tu lui Dumnezeu să nu ne pedepsească Neamul cu risipirea si Tara cu pieirea! Roagă-te să se ducă în pustii, unde si-a-ntărcat Nichipercea tâncii, toti hotii, coruptii, banditii si escrocii, toti cei care nu-si iubesc Tara si Neamul!
Cu bine, Bădie! Pe curând!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim: ,O DESCRIERE A IADULUI(continuare).Cu adevărat, iubirea e calea cea mai scurtă si mai presus de orice cale, spre desăvârsire; printr-însa avem înlăuntrul nostru împărătia Cerurilor. Trupul trăieste, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieste, dacă e locuit de Dumnezeu. Asadar, sunt oameni care au într-însii suflete vii, si sunt oameni care au suflete moarte. Moartea trupului este des¬părtirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărtirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământesti, fie de viată, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său cunostinta si iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru vesnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său si moartea 1-a prins în acestea, acela a murit pentru vesnicie. Acela a omorât împărătia lui Dumnezeu dinlăuntrul său si a înlocuit-o cu îm¬părătia chinurilor vesnice, în care a intrat încă din viata pământească.
Trupul nu are o consistentă sau temei în sine însusi, ci dăinuies¬te în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârsie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiintă spirituală e functiunea constiintei, a acelei cunostinte de sine însusi, în relatie cu Dumnezeu, Tatăl său, si cu toate câte decurg din rudenia aceasta. Acestei fiinte spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăs. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de constiintă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul constiintei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, si asa faptele trupului pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului. Sufletul, amăgit de convietuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărtirea sa din robia uneltei sale.
Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea si căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-1 munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea spiritului. Această consimtire însă înnegreste sau spurcă fata sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeste si se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupesti care înrâuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se răsfrâng asupra trupului. Slava desartă, mân¬dria, orgoliul, viclenia, părerea de sine si altele asemenea, se văd de departe în tinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrăjmas contra firii, printr-un chin de nedescris. Totusi încerc.
Deci, în cazul când trupul si-a robit stăpânul, când petele animalitătii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorintele trupului, aceste pofte, toate, însotesc sufletul, si-1 aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viata pămân¬tească. Sufletul, în viata pământească, nu avea o corvoadă asa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor si deci, multumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii acestia de noroi împroscati din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-1 muncesc cel putin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara si n-ar găsi apă.”
*
Amintiri din vremea Patriarhului Justinian(III). Călugării au fost greu loviti în perioada postbelică. Nenumărate mânăstiri si schituri au fost închise, iar călugării si călugăritele dati afară si obligati să revină în viata civilă. Nu aveau voie să intre în monahism decât cei trecuti de o anumită vârstă si cei bolnavi. Sunt nenumărate pagini memorialistice ale unor oameni care au trăit acele vremuri, în care se descriu atrocitătile, abuzurile si presiunile de tot felul ce se făceau asupra vietuitorilor mânăstirilor.
Învătământul teologic a avut si el mult de suferit. Au fost desfiintate numeroase facultăti, academii de teologie si seminarii teologice. Au rămas doar două facultăti de teologie, la Bucuresti si Sibiu, si cinci seminarii teologice(Bucuresti, Craiova, Buzău, Neamt, Sibiu, Caransebes si Cluj). Înscrierea la examenul de admitere în seminar era conditionată de mai multi factori (candidatul să nu fie fiu de membru de partid, să nu fie utecist). Dar în sate, după ce trecuse perioada stalinistă, fuseseră cooptati în partid o mare parte din oamenii cei mai răsăriti sub aspect intelectual, iar în scoli erau înscrisi în utece elevii cei mai buni la învătătură. Ani de zile am fost criticat în scoala de la Malovăt de către director că merg la biserică si că vreau să mă fac preot. Activistul de partid care răspundea de scoala noastră îsi făcuse un adevărat ideal din a mă convinge că merg pe o cale gresită, că e bine să mă duc la o scoală profesională, să învăt câteva meserii. Fiind putine seminarii teologice, aglomeratia era foarte mare la admitere. În 1968, la Craiova, am fost 14 candidati pe un loc! Interventiile din partea autoritătilor de partid si de stat erau vizibile si aici. Asa, bunăoară, în 1968, am început anul scolar 28 la 1 octombrie, iar la vacanta de Crăciun eram în anul întâi 67. În fiecare săptămâna mai apărea unu-doi ,,cu aprobare de la Departamentul Cultelor”. La facultatea de teologie de la Bucuresti puteau candida la admitere doar absolventi de seminar, în timp ce la Sibiu erau primiti si absolventi de liceu. Aici, însă, intervenea iarăsi selectia pe criterii politice. Candidatul nu trebuia să fie fiu de membru de partid, să nu fie membru utecist sau membru de partid, să nu fi absolvit un liceu cu profil(economic, pedagogic, agricol, mecanic, tehnic etc.). Aveau acces doar absolventii liceelor de filologie si liceelor vocationale(muzică, arte plastice). Învătământul mediu si superior din cadrul cultelor nu era luat în considerare. În 1973 am mers în audientă la Ministerul Învătământului să cer să-mi dea aprobare ca în baza diplomei de absolvire a seminarului sau a adeverintei că sunt student la teologie să dau admitere la istorie. Nu voiam să părăsesc teologia, ci doar să învăt mai multă istorie, ca să fac apoi cercetare în domeniu. Inspectorul general Nicolae mi-a spus cu acel prilej: ,,- În fata legii, voi, absolventii de seminar, figurati cu opt clase. Puteti să faceti zece facultăti de teologie, puteti să faceti si doctorat în teologie, în fata legii tot cu opt clase figurati!”
Presa bisericească era sub microscopul cenzurii de partid si de stat. Nu putea merge o pagină la tipar fără ,,BT”(bun de tipar) al Departamentului Cultelor. Existau câteva reviste centrale ale Bisericii: ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Studii Teologice”, ,,Ortodoxia” si apoi câteva eparhiale: ,,Glasul Bisericii”, ,,Mitropolia Moldovei si Sucevei”, ,,Mitropolia Ardealului”, ,,Mitropolia Olteniei”, ,,Mitropolia Banatului” si ,,Telegraful român”. Mai era o brosurică periodică scoasă de serviciul de relatii externe al Sfântului Sinod pentru comunitătile din diaspora. Am lucrat în 1976-1977 la redactia revistei ,,Mitropolia Olteniei” si stiu cu câte chinuri se năstea acea revistă. De nenumărate ori erau citite textele pe rânduri si printre rânduri de redactori, de consilierul cultural, de mitropolit. Erau duse apoi patru exemplare din manuscris la tehnoredactorul Teodor Manolache la Bucuresti, care le recitea din nou si-si dădea cu părerea. Erau înaintate la Departamentul Cultelor si acolo rămâneau 1-2 ani. Când ieseau de la departament, era un adevărat miracol să mai fie toate materialele. Unele erau scoase, altele trunchiate, altele returnate pentru refacere. Urma un du-te-vino, până când, în sfârsit, fiecare pagină primea ,,BT”-ul si putea merge la tipografie. Paginile revistelor, destul de putine, conform aprobărilor primite la începutul anului, erau confiscate de articolele politice. Trebuia tămâiat seful statului cu prilejul zilei de nastere, trebuia scoasă în evidentă importanta zilei de 8 martie, a campaniilor de însământare si treierat, importanta epocală a zilelor de 23 august si 30 decembrie si cine stie ce alte evenimente de acest gen mai apăreau în timpul anului. Un mare spatiu din reviste îl ocupa ,,lupta pentru pace”, prietenia româno-sovietică si realizările mărete ale poporului nostru din anii…
Restrictiile de hârtie erau drastice. Se poate vedea aceasta din mărimea revistelor din perioada respectivă, din faptul că, desi ele aveau, teoretic, periodicitate lunară, apăreau cumulate pe două luni, pe trei, pe patru, pe sase luni, ba chiar una pe an.
Autorizatii de constructie pentru biserici noi se dădeau foarte greu si foarte putine. Era o adevărată aventură să te înhami la o asemenea sarcină. Si, totusi, biserici s-au construit si atunci!
Sedintele si conferintele preotesti aveau cel mai adesea tematică politico-socială: 23 august, 30 decembrie, lupta pentru pace, marile realizări etc. De la toate nu lipsea inspectorul teritorial de la culte. Ierarhul era însotit peste tot de inspectorul de la culte, protopopul de asemenea. Catehizarea copiilor era inexistentă. A venit prin 1977-1978 un ordin, prin care eram îndrumati noi, preotii, să facem catehizarea copiilor seara. Am tinut două lectii, a treia nu am mai apucat. Am fost chemat la partid si luat la întrebări: ,,- Cum ti-ai permis să chemi copiii la biserică si să le vorbesti de Dumnezeu? Astăzi, când omul a ajuns pe lună, tu mai faci asemenea educatie copiilor? Dacă ai primit ordin, tu erai tânăr, cu vederi largi. Trebuia să vii imediat la partid si să spui: Uitati, tovarăsi, ce suntem noi pusi să facem!”
Multe se mai pot spune despre epoca Patriarhului Justinian. El a fost ,,providential”, prin faptul că si-a însusit un ,,modus vivendi” în relatiile cu puterea politică. Avea o relatie personală cu Gheorghiu-Dej, pe care-l adăpostise câteva săptămâni, când acesta evadase din puscăria de la Tg. Jiu si, în virtutea acestei legături, a reusit să atenueze pornirea demolatoare a administratiei de partid si de stat asupra Bisericii. A avut întelepciunea si curajul să salveze multe biserici si mânăstiri de la demolare, multi preoti de la puscărie, să repună în drepturi pe altii, să obtină aprobări pentru constructii de biserici noi, pentru publicatii. Fată de Biserica Ortodoxă Rusă, spre exemplu, am putea spune că în vremea patriarhului Justinian Biserica Ortodoxă Română a avut o situatie privilegiată. A fost un bun gospodar, un bun organizator, un fin diplomat, un om al vremii sale, prin care Dumnezeu a salvat Biserica Ortodoxă Română. Nu a putut face mai mult în contextul dat. Orice se poate spune despre el, dar faptul că a iubit cu adevărat Biserica nu-i poate fi contestat. Durerea pricinuită de dezastrul din martie 1977, care i-a grăbit sfârsitul, este un argument incontestabil în acest sens.
*
File de jurnal – 4 Ian. 1982(Continuare). ,,Ieri am făcut slujbă la Bârda, după care am plecat din nou la Malovăt, cu Botezul. La Rină al lui Glavan, om înstărit, fruntas în sat, au avut loc perchezitii din partea militiei economice, procuraturii si partidului. Toti membrii familiei au fost arestati, iar tovarăsii au căutat peste tot, prin toate cotloanele si borfeturile, până si în sânurile nefericitilor. Au făcut un inventar amănuntit al gospodăriei, trecând în el până si sârma de întins rufe. Nu s-a stiut ce-au căutat. După ce-au terminat ancheta, le-au dat drumul oamenilor, dar le-au sigilat butoaiele cu băutură, sifonierele cu haine si alte asemenea ,,nimicuri”, până la ,,noi ordine”. La vecinul acestuia, Nicolae(Nicu) Surugiu, cineva a pus foc ieri noapte la clăile de nutret. Cu toată strădania sătenilor, nu a putut fi salvată nici o claie. La o vecină a acestora, Surugiu Ecaterina, s-a dărâmat grajdul pe vite, în momentul în care au tras tunurile la Severin, la cumpăna dintre ani.
La familia Căprioru am mai aflat una bună. Cică tatăl Domnului Petrică fusese paraclisier la biserică. El i-a plătit părintelui G., fără stirea familiei, în prezenta lui Gheorghe Râiosu si Nicolae Tărăbâc, 500 lei pentru ca să-i facă înmormântarea ,,când va muri”. După o săptămână de la aceasta, respectivul a murit. Familia i-a făcut înmormântarea cu sase preoti. Fiul mortului a plătit pe toti preotii, dar părintele G. n-a vrut să ia nimic. Familia a fost foarte nedumerită. La scurt timp după aceasta, familia a aflat despre ce făcuse decedatul. N-a trecut mult si iată că părintele G. a visat pe decedat si acesta i-a spus: ,,-Părinte, spune-i sotiei mele, că am de toate aici, dar nu mă pot atinge de ele, fiindcă n-a fost slujba plătită!” Mai crezând, mai necrezând tragicomedia, femeia i-a dat si dumneaei încă 500 lei părintelului, bani pe care acesta i-a pus tacticos în portmoneul pe care-l purta în buzunarul de lângă inimă si a asigurat-o pe femeie că de acum încolo sotul ei va avea de toate.
Părintele Ionică Sfetcu de la Bârda mi-a spus că fiul său, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din Bucuresti, fost coleg de liceu cu Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova, l-a întâlnit pe acesta în capitală. Domnul Hinoveanu m-ar fi lăudat foarte mult, exprimându-si admiratia fată de lucrarea mea cu Iorga. Ar fi zi, printre altele: ,,-Domʹle, eu nu credeam că popii ăstia au o asa cultură generală!”
*
Zâmbete. ☺Proverb românesc: ,,La poarta unei fete mari rag multi măgari!”; ☺Proverb chinezesc: ,,Câinele care latră nu-i bine prăjit!” ☺Multi dintre cei necăsătoriti visează să aibă o sotie frumoasă, gospodină si desteaptă. Multi dintre cei căsătoriti visează acelasi lucru. ☺Lângă cascada Niagara ghidul se adresează grupului de turisti: ,,- Dacă doamnele vor binevoi să tacă un moment, veti putea auzi zgomotul căderii apelor!”
*
Vârsta lui ,,De ce?” ,,- Tataie, vleau la buni!” ,,- Bine, te duc, dar strigă tare: ,,Babo, esti acasă?” ,,- Buni, esti acasă?” ,,- De ce nu strigi, mă, ,,babo”? ,,- Fiindcă buni nu e babă!” ,,- Dar ce este?” ,,- Este bunilica mea!”
*
Excursii-pelerinaj. La o dată pe care o vom stabili ulterior(de preferat în luna iunie), dorim să organizăm o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Bârda-Malovăt-Motru-Mânăstirea Tismana-Baia de Aramă(orasul si mânăstirea)-Obârsia Closani-Băile Herculane-Orsova (Mânăstirea Sfânta Ana)-Mânăstirea Vodita- Tr. Severin – Malovăt – Bârda. Se poate face într-o zi. Costul va fi de 25 lei/pers. S-au înscris deja 21 enoriasi. Cu prilejul hramurilor, vom organiza câte o excursie-pelerinaj la mânăstirile Godeanu si Orsova.
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/28/2017 |
Contact: |
|
|
