Veronica Balaj, în vârtejul lumii moderne. Exercitii de sensibilitate contemporană
Din capul locului, trebuie să spun că îmi place ce face Veronica Balaj în prozele sale, îmi plac personajele si atmosfera. O proză modernă, cu putere de seductie, imprevizibilă si foarte feminină, iar asta la modul aparte, pentru că nici o dată nu mi-a plăcut stampila aplicată de unii critici, aceea de, vezi Doamne, ”literatură feminină”.
Nu-mi plac generalizările de (acest) gen, cum nu-mi plac nici alte categorisiri, precum literatură stiintifico-fantastică, politistă sau religioasă. De ce spun asta? Pentru că adesea e vorba de cortine artificiale, termeni intentionat folositi, la modul subversiv, pentru a minimaliza o serie autori, trimitându-i la categoria ”literatură de nisă”, cititi în subtext o chestie secundară, un fel de filme de categorie B, care se târăsc în siajul literaturii celei adevărate, pe care aceiasi critici au pretentia să o proclame. Comparati, de pildă, două autoare de valoare, nume importante din Banat – Nina Ceranu si Veronica Balaj, si veti vedea absurditatea încadrării de gen.
Nu, există literatură bună sau mai putin bună, n-o spun eu primul, care poate fi si SF, si religioasă sau politistă. Iar Veronica Balaj scrie pur si simplu foarte bine, ea face literatură de calitate, potentată de această amprentă feminină.
Prozele Veronicăi Balaj sunt o cutie de rezonantă a realitătii. Frisonul, rapiditatea, viteza de reactie a scriitoarei, sunt marca înregistrată Veronica Balaj. Evident, se simte si tusa, neastâmpărul jurnalistei de radio si televiziune.
Privirea ei mereu proaspătă, mereu iscoditoare, este însotită de o esentializare a textului.
As da ca exemplu pasiunea cu care e descris vârtejul vietii în ”Balul rosu”, o tabletă comprimată, esentializată a vietii care deschide volumul ”Mătase si cafea rece elvetiană”, publicat acum doi ani la ”Eurostampa”.
Prezente constante în paginile autoarei sunt întelepciunea, surâsul amar cu care priveste spectacolul vietii si al iubirii, al compromisului si trădării, al suferintei tăcute si al mirajului atât de periculos, atât de alunecos, al tineretii vesnice.
La Veronica Balaj, îmi place si tehnica de fragmentare a textului, care potentează asteptarea, care păstrează viu interesul pentru rezolvarea din final.
Surprinde forta interioară cu care sunt scrise aceste adevărate scenarii de film, pentru că orice proză scurtă a Veronicăi poate fi usor metamorfozată într-un scurt sau lung metraj.
”Sentinta pentru pianist”, transformările suferite de mult doritul inel de logodnă din ”Precum Atlantida, pierdută”, dar si nunta fragmentată de o parte si de alta a granitei (”Nuntă la granită”), cu accentele de grotesc si ridicol din final, ar fi excelente exercitii în acest sens.
Munca scenaristului ar fi minimă. L-ar ajuta replicile grăbite, ca un suspin, dar si tăcerile care întretin tensiunea textului, a actiunii, scurte interludii în care publicul/ cititorul are răgazul de a-si pune întrebări de genul ”si dacă”?
Prozele Veronică Balaj sunt exercitii de sensibilitate contemporană. Naratiunea curge repede, în acord cu personajele prinse în vârtejul lumii moderne.
Dacă simtul de observatie, încadrarea rapidă a personajelor, ”scanarea retinei” si recunoasterea lor tine mai degrabă de instinctul si nervul jurnalistului, ”palparea” lor ulterioară, prin empatie si o conversatie adaptată împrejurărilor, toate acestea tin mai degrabă de acea feminitate de care vorbeam, dublată de inteligentă si sensibilitate.
Emotiile Veronică Balaj sunt precum o lacrimă furisată si repede stearsă din coltul ochilor. Desi cititorii avizati pot deslusi, în spatele rândurilor, trauma unor trăiri personale (pierderea fiintei dragi, dorul revederii, distanta si chiar înstrăinarea fată de alta), ele arareori transpar direct, la vedere. Si nici n-ar trebui judecate la acest nivel. Ele reies din context, din întâlnirile personajelor si consecintele acestora, potentate de introspectii, si atunci le putem percepe la adevărata lor intensitate.
La Lugoj, cu prilejul lansării volumului ”Poeme în civil”, Veronica Balaj se confesa celor prezenti: „Spunea aici cineva că sunt o femeie puternică, o Vitoria Lipan contemporană. Nu mă simt deloc asa. Mai mult, nu am pretentia că sunt poet. Eu vin dinspre proză, iar poemele mele au un miez epic. Am vrut să ofer cititorilor o carte străbătută de trăirea interioară, pentru că, oricât de încifrat ar fi textul, din el trebuie să răzbată o undă de emotie.”
Cu fiecare volum al său, Veronica Balaj reuseste să fie mereu surprinzătoare, să se reinventeze, iar aceasta este o calitate rară si foarte pretuită în tagma noastră. Iar cine crede că o stie îndeajuns pe Veronica Balaj din prozele sau poemele sale, îi recomand un alt volum de proză, ”Baltazara. Cina lupilor”, cu accente autobiografice. Veti găsi acolo, cu surprindere, o cu totul altă Veronica Balaj, la fel de adevărată ca si toate celelalte, dar mult mai gravă, mai solemnă si îngândurată.
|
Cristian Ghinea 6/28/2017 |
Contact: |
|
|
