Goana după blănuri
Multe milenii, nu s-a stiut nimic de aceste locuri, dar un cutezător, Columb, vrând să afle un drum nou spre India în 1492 când italienii vămuiau mătăsurile si mirodenile din orient, a dat de pământul vestului îndepărtat crezând că a ajuns la destinatie. Alti cutezători i-au mers pe urme si-n scurt timp au început să străbată cărări noi pe drumul apelor din apus pe costul coroanelor regale ale Spaniei, Portugaliei si Olandei. În 1497, un alt cutezător, John Cabot, a pornit din Bristol, Anglia, spre vest si a descoperit Newfoundlandul pentru care Henry al VII-lea l-a răsplătit generos cu 10 lire sterline. În apropiere a dat de-un bank de peste asa de compact că se putea pescui cu mâna. Pescarii din apusul Europei au dat năvală să acapareze această nouă bogătie. Cum drumul înapoi era lung, au început să conserve pestele, uscând-ul pe coasta Atlanticului în timp ce indigenii urmăreau de la adăpostul copacilor acesti noi veniti, invidiati pentru uneletele lor metalice, capcane, cutite, pusti si chiar straie. Băstinasii încă trăiau în epoca de piatră. În schimbul acestor unelte, tot ce puteau oferii erau pieile si blănurile cu care se îmbrăcau. La văzul blănurilor, europenii stiau că au găsit o altă comoară. Asa au luat nastere posturile de schimb.
Interesul englezilor pentru bogătiile Lumii Noi a foat trezit de pescuitorii de la începutul secolului XVI. Dar în timp ce acestia explorau zonele mai călduroase ale sudului, francezii au ales coasta nordică din Maritimes. Jaques Cartier, a explorat în numele Frantei în 1535 intrarea în golful St Lawrence plutind vest pe marele fluviu până-n zona în care apele învolburate fac navigarea periculoasă. Aici urcat pe-un munte a putut urmării continuarea nesfărsitutlui fluviu spre vest, ce-ar putea deschide calea spre India. A botezat locul ”Mont Royal”. Nevoit să ierneze în St.Lawrence-ul înghetat printre membrii unui trib Iroquis, a denumit locul Canada, posibil împrumutând cuvântul de la ei..
Autoritatea Angliei sub domnia reginei Elisabeta I-a a crescut considerabil datorită distrugerii flotei spaniole în Canalul Mânecii si Cadiz în 1588. Cu Atlanticul transformat într-un lac britanic, alti exploratori englezi au penetrat regiunile sub-Arctice între America si Groelanda, iar Henry Hudson în 1610 a reusit să găsescă un pasaj nou spre Asia printr-o strâmtoare ce ascundea perspectiva golfului imens ce-i poartă numele. Deja Anglia înfiinta-se o colonie în Lumea Nouă, în Virginia - localitate denumită astfel în onoarea reginei virgine - si primii colonisti adusi aici de London Companii în 1607, au avut de înfruntat numeroase pericole, atacurile cetelor de indieni, sălbăticia locurilor, a pădurilor ce trebuiau defrisate si mai ales cruzimea celor ce i-au transportat aici fortândui la muncii istovitoare..
În Anglia, disensiunile religioase dintre catolici si protestanti după moartea lui Henry VIII, au creat un grup de zelosi scriptelor biblice numiti Puritani, persecutati si chiar expulzati în Olanda. În 1621 regele James I le-a permis să traverseze oceanul la bordul vasului Mayflower în Lumea Nouă. O furtună i-a obligat să ancoreze mai la nord, în Plymouth, nu derparte de Boston. Aici au fondat colonii conduse în spiritul convingerilor lor religioase, înfătisate în istoria vrăjitoarelor din Salem.
A început perioada comertului mercantil cu Lumea Nouă. Corăbile înbarcau imigranti în loc de balast pentru America, iar la întoarcere veneu încârcate cu peste. Noii imigranti ce nu aveau bani să-si plătească voiajul, trebuia sî muncească sapte ani în folosul celor ce i-au debarcat aici. În scurt, posturile de schimb cu indienii s-au multiplicat si extins, pescuitul s-a transformat într-un busines înfloritor, construirea noilor corăbii si transportul cherestelii în Anglia a devenit o altă sursă de profit si multi colonisti – între care puritanii – continuau să populeze Lumea Nouă. Prin 1630 populatia din jurul golfului Massachusetts depăsea 16,000 de suflete. Desi multi nobili, primind titluri de proprietate în lumea Nouă au încercat să instaureze si aici legi asemănătoare celor din Anglia cu proprietari si chiriasi, atât in Virginia cât si în New England, legea nu s-a putut aplica pentru că pământ era la discretie, pericolul atacurilor bandelor de indieni trebuia înfruntat fără ajutor din partea autoritătilor si era suficient de greu de destelenit si cultivat pământul, fără a mai plătii chirie pentru al lucra. Faptul că aristocratia nu a reusit să forteze noii imigranti să plătească arendă pentru pământul lor, are o importantă doesebită pentru spiritul democratic american. Dar nu la fel au stat lucrurile în Canada.
Aici schimburile de blănuri cu indienii s-au amplificat si regele Henry IV al Frantei a început să acorde monopoluri si pământuri unor nobili si negustori cu conditia creierii unei colonii franceze în Canada sub numele de Noua Frantă. Succesul înfăptuirii acestui obiectiv apartine lui Smuel de Champlain, fost soldat, marinar si în special, bun geograf. Încă de la primul voiaj din 1603 în St. Lawrence a văzut posibilitate plantării unor colonii franceze pe acest fluviu ce va avea controlul schimburilor de blănuri cu indienii. În următorul an, el a revenit în regiune cu 120 de colonisti. Primul punct de debarcare a fost insula St.Croix în Golful Fundy, dar în lipsa apei potabile si lemn, a fost mutat în 1605 în Port Royal, Nova Scotia ( Acadia de astăzi). În 1608 navigînd dinnou St.Lawrence unde fluviul se îngustează, Champlain a observat în relieful Quebecului existenta unei fortărete naturale si a stabilit aici un post de schimb. Pe acest loc s-a stabilit cea mai veche locatie Canadiană, Quebec. Fortăreata clădită de el aici s-a dovedit redutabilă.
Continuându-si drumul vest,urcat pe înâtimea Mont Royalului, a avut si el viziunea ce l-a determinat pe Cartier să creadă că St. Lawrence poate traversa continentul si însotind tribul de Indieni din nord, Algonquin, într-o campanie contra celor din sud, Iroquois, descoperă lacul ce-i poartă numele în 1609. Mai departe vest, invată navigarea în luntrele indigenilor numite canoe, si în tovărăsia lor descopră Lacul Huron, râul Ottawa la nord, unde pune bazele unui fort si post de schimb în 1615, si Lacul Ontario. Stimulând schimburile de blănuri cu indienii pentru satifacerea cererilor din Europa, a extins numărul posturilor de schimb pe marile lacuri.
Guvernator al Noii Frante, Champlain, a vrut să sporească numărul colonistilor în timp Monopolul Companiei de Export era împotriva creierii de asezări noi, a defrisării pădurilor si cultivarea terenurilor. Erau interesati numai de obtinerea blănurilor ce le maximalizau profiturile. Ca devotat catolic, Champlain, vizualiza crestinizarea băstinasilor. Acest rol a fost preluat de Biserica Catolică ce a ales insula Montreal, deja transformată într-un post important de schimb, ca centru al bisericii prin trimiterea unor misionari, preoti iezuiti si chiar o măicută, soră de caritate, ce-a fondat spitalul Ville-Marie în 1642.
Adevărata schimbare în viata colonistilor canadieni a intervenit odată cu preluarea puterii regatului francez de către Luis XIV, Regele Soare, în 1661. Împreună cu ministrul său de finante Colbert, a preluat controlul afecerilor din Noua Frantă trimitând bani, materiale si chiar o armată de 1000 de persoane pentru protectia colonistilor. Coroana a organizat sistemul de guvernare în Noua Frantă alcătuit dintr-un guvernator, un episcop si un intendent ce avea în grijă justitia, finantele si economia. Primul intendent numit în 1665 a fost Talon, un destoinic organizator ce a mărit numărul colonistilor oferind pământ gratuit noilor veniti, încurajând agricultura, mineritul si alte bresle necesare economiei locale, fără a neglija obtinerea blănurilor pentru export. Talon a reusit să aducă din satele Normandiei un grup de fete tinere – ficele regelui – interesate să formeze familii în Canada. În aceeiasi măsură a încurajat căsătoriile, a famililor cu multi copii alocând subventii bănesti, ce se primesc si astăzi. Comertul blănurilor fiind sursa economică cea mai importantă, Talon a pus bazele lărgirii posesiunilor Noii Frante ce în jurul anilor 1700, treceu dincolo de Lacul Superior în centrul continentului dealungul fluviului Mississippi, până în Golful Mexicului. În aceasi perioadă coloniile engleze au prins viată numai de-alungul coastei de est, la sud de New England până la Paralela de 31 de grade ce separa Georgia de teritoriile Spaniole. Lantul Appalachian de munti, mărginea hotarul la vest.
Nevoia de mai multe blănuri (epuizate deja în bazinul St.Lawrence) anticipa relatii noi cu alte triburi de indieni si localnicii de la frontieră, intinzătorii de capcane si aventurierii străbăteau necunoscuturile vestului în canoe si pe uscat, căutând locatii noi de asezare, vânat sau aventură. Doi dintre acestia, Radisson si Grossilliers, au descoperit lăngă James Bay si Hudson un teritoriu bogat în resurse în 1650. Cănd Monopolul Francez de Blănuri le-a refuzat dreptul de exploatare si au fost amendati, au cerut dreptate la curtea Frantei. Aceasta le-a demis cazul si atunci de supărare s-au adresat Angliei descriindu-le pe larg bogătiile aflate. O expeditie trimisă pe mare în 1669 a confirmat povestirile. Un an mai târziu o companie engleză a revendicat întregul Hudson Bay sub conducerea printului Rupert. ”Rupert Lands” adăuga coroanei britanice întregul teritoriu necunoscut încă, cuprinzând toate terenurile lanurilor străbătute de râurile ce se varsă în Golful Hudson. Acest important outpost la nord de Noua Frantă a definitivat posesiunile Imperiului Britanic în Nord America, în timp ce Noua Frantă s-a ales cu un temut competitor în comertul cu blănuri dominat acum de Hudson Bay Company.
Continua rivalitate dintre colonistii englezi si Noua Frantă a creat necesitatea de-a intra în contact cu triburile de indieni din vestul îndepărtat pentru satisfacerea cerintelor de blănuri. Conflictele create de competitie la care un rol important l-a avut continua răfuială dintre triburile de Iroquois, suplinitorii blănurilor pentru englezi, contra celorlalte triburi ce negoceau cu francezii, războiul dintre englezi cu Noua Frantă părea de neînlăturat. Noul guvernator al Noii Frante, Frontenac, un veteran încercat în lupte având aceleasi viziuni ca ale lui Talon, a inaugurat în 1673, pe locul unde Lacul Ontario întâlneste St. Lawrence, Fortul Frontenac (astăzi Kingston) cu o superbă ceremonie militară si salve de artilerie ce a impresionat puternic triburile băstinasilor. Dar ostilitătiile din Europa ( războiul Ligii de la Augsburg) a reverberat ecouri în America si în 1690 planul englezilor de cucerire a Noii Frante a fost spulberat de canonada focului descins de pe Capul Diamant din Quebec, ce i-au deturnat. La sfârsitul secolului XVII, Frontenac a extins autoritatea Imperiului Francez pe imensul teriroriu cuprins între Golful Mexicului din centrul continentului si Lacul Hudson la nord. Singura problemă a fost Acadia, în special Portul Royal ce a trecut în repetate rânduri în posesia colonistilor englezi din New England si Noua Frantă. În 1621, Sir William Alexander, un Scotsman, a botezat întreaga peninsulă si Capul Breton cu numele Nova Scotia. Dezvoltată greu, prin 1698, populatia abia a crescut la 1000 de persoane, desi pământul era fertil.
Spre deosebire de colonistii englezi ce au introdus si mentinut un sistem democratic de conducere cu reprezentativi alesi în consilile guvernamentale ce le garanta libertatea de opinie si religioasă, în Noua Frantă sistemul a fost totalitarian feudal. Întreaga puterea a fost concentrată în mâna regelui si reprezentantilor lui în timp ce populatia trebuia să se supună autoritătii lor si a bisericii. În fapt clasa din frunte a fost compusă din oficilitătile guvernamentale, seniorii dotati de coroană cu întinderi largi de pământ si clerici. Clasa de jos era formată din locuitorii de rând, în majoritate tărani, iar între aceste pături, se afla o asa zisă clasă de mijloc compusă din negustroriii de blănuri, mijlocitorii schimburilor cu indienii si un mic număr de artizani. Tăranii din clasa de jos, datorau seniorilor respect, chiria pentru folosirea parcelei de pământ rentată si obligatia de-a mucii lanurile feudalului. Dar obisnuiti cu acest sistem din tara de origine, nu visau autoguvernarea nici libertăti democratice ca în sud. Biserica Catolică sub conducerea cardinalului Laval (1659-1688) a instaurat un roll dominant în Noua Frantă, neadmitând nici o formă de guvernare superioară autoritătii bisericii. El au instituit scoli, spitale si în 1663 a creat, în Quebec un seminar teologic cunoscut astăzi sub numele de Laval University. Cu preoti noi răspânditi în toate comunitătile a continuat să educe, influenteze si să controleze întreaga populatie.
În 1702 a izbugnit în Europa Războuil Spaniol de Succesiune ce s-a încheiat prin Tratatul de la Utrecht din 1713 cu recunoasterea de către Francezi a posesiunilor Regatului Britanic în Canada: Rupert Lands, Newfoundland si Nova Scotia. Prin unirea teritoriului Scotiei cu cel Englez în 1707, Anglia si-a schimbat numele în Marea Britanie. De aici a început procesul de erodare al Imperiului Francez către anul 1760, ce avea să culmineze cu căderea Bastiliei si ascesiunea lui Napoleon. Repercusiunile acestei erodări au avut consecinte în coloniile din America unde lărgirea populatiei necesita terenuri pentru noi asezări în vest, dincolo de muntii Appalachiani ce erau în posesia Noii Frante. Dar francezii cu o populatie de 20 de ori mai mică decât vecinii lor din sud, cu greu putea apăra întinderea hotarului de-alungul văii Mississipi, desi nevoia de blănuri din această regiune era esentială economiei lor. În ultimul stadiu, un tânăr ofiter de militie, George Washington a fost trimis din Virginia în 1754 cu o mică trupă să alunge francezii ce în Ohio au construit Fortul Duquesne. Nu a reusit, dar ecoul stârnit la Great Meadow a detonat explozia ultimului conflict dintre imperii în Nord America.
În 1755 atât Franta cât si Marea Britanie, desi erau în pregătiri pentru Războiul de Sapte Ani ce avea să înceapă în anul următor, au trimis expeditii în Nord America, conduse de generalul britanic Braddock si marchizul de Moncalm. Generalul Braddock nu a reusit să alunge pe francezi din Ohio si a pierit în luptă. În schimb Montcalm, în inferioritate, a decis să utilizeze atacuri scurte, rapide, contra fortelor engleze, reusind să distrugă două forturi importante în 1756 -57, Oswego pe lacul Ontario si William Henry pe lacul George. Doi ani mai târziu, fortele navale britanice au interceptat transportul de reinfortare a trupelor lui Montcalm si a fost nevoit să cedeze Fortul Duquesne si Ohio britanicilor, după ce căderea Fortului Frontenac de pe St.Lawrence a întrerupt legătura vitală cu Noua Frantă. La fel, colonia franceză din Acadia si Fortul Louisbourg din Capul Breton nu rezistă atacului inteprins de generalul James Wolfe.
Sfârsitul Noii Frante a fost decis în 1759 cu lovituri din trei directii: căderea Fortului Niagara Falls, atacul Montrealului din Lacul Champlain si căderea Quebecului prin intrarea navelor generalului Wolfe pe St. Lawrence. Trei luni Montcalm a rezistat atacurilor până în noaptea de 12 septembrie când Wolfe a încercat să treacă cu ajutorul bărcilor pe malul opus unde găsind o potecă ascunsă spre inâltimea Platoului lui Abraham, a luat pozitie. Montcalm a încercat un contra-atac în grabă dar a fost respins în dezordine. Victoria britanicilor a fost rapidă, înainte de aparitia primelor raze de soare, cu pierderea celor doi eroi, generalul Wolfe, si Moncalm ce nu au supravietuit acestor lupte. Fortele franceze regrupate s-au retras la Montreal în timp ce navele engleze părăseau fluviul St. Lawrence înainte de venirea înghetului. Sperantele Noii Frante au fost complect spulberate în primăvară când prima corabie apropiendu-se de Montreal a fost britanică si a trebuit să capituleze. Asa a luat fiintă Canada Britanică.
În sud colonistii întâmpinau tot mai mult presiuni din partea Londrei ce prin Actul de Navigare Britanic impunea ca ei să fie în exclusivitate suplinitorii materialelor brute coroanei, în schimbul cărora trebuiau să cumpere produsele finite numai din Anglia. Chiar si productia industrială locală din colonii nu era văzută cu ochi buni de legiutorii englezi. Dar în timp ce guvernul britanic producea desactisfactie în colonii prin măsuri ca Actul Stampilării (taxare detestată de colonistii), fată de Quebec au cultivat o atitudine conciliatorie. Prin tratatul de pace cu Franta din 1763, ce stipula că ”Majestea Sa Britanică din partea Sa, e în agrement să garanteze populatiei din Canada libertatea religiei catolice” Londonezii au avut norocul că guvernator al Quebecului a fost Sir Guy Carleton, ce a putut concilia cu biserica si nobilimea în asa fel ca să obtină suportul întregei populatii. În acest fel legea civilă continua să fie practicată ca în trecut cu exceptia procedurilor criminale ce trebuiau judecate în conformitate cu legea Britanică. Biserica a fost lăsată să-si continue activitatea în deplină libertate ca în trecut fără interferare din partea autoritătii, si limba franceză continua să fie recunoscută legal în Quebec. Toate aceste clauze vor face obiectul Actului din Quebec (The Quebec Act) din 1774 ce dă acestei provincii dreptul de distinctie în complexul celorlalte colonii cu limbă si credintă diferită, si care nu doreau diversificarea, ci asimilarea totală a provinciei.
Actul Quebecului a fost picătura ce-a spart zăgazul nemultumirilor cumulate pentru că el prevedea Ohio ca parte a teritoriului francez. Curând, în 1776, coloniile din sud se vor răscula, vor proclama Independenta si vor lupta împotriva armatelor britanice ce în final se vor retrage nord aducând cu ei numeroase mii de loiali, neîncrezători în intentiile revolutionarilor. Acestia vor popula Newfoundlandul, insula Print Edward, Nova Scotia, si o nouă localiate pe St. Lawrence, New Brunswick. Acestea împreună cu Quebec vor forma teritoriul Canadei de Jos (Lower Canada). Ontario va fi prima provincie a teritoriului Canadei de Sus (Upper Canada) în care, parte dintre acesti loiali coroanei britanice vor înfiinta pe malul lacului Ontario prima asezare numită York, astăzi Toronto.
Asa au luat nastere pe acest continent mamă, două popoare gemene, cu înfătisare identică dar caractere diferite, ce si-au clădit gospodăriile una lângă alta ca să facă fată situatiilor, fie bune, fie rele. Si cu binecuvântarea Celui de Sus, armonia dintre ele le-ajuat încă si astăzi să trăiască în pace si bună stare.
Toronto ON
|
David Kimel 6/24/2017 |
Contact: |
|
|
