Scrisoare pastorală
Meserii si meseriasi.
Satul românesc a fost un adevărat combinat foarte complex, în care au functionat tot felul de meseriasi, s-au practicat tot felul de meserii. Unii dintre acei lucrători si-au perfectionat realizările într-atât, încât au ajuns la adevărate performante artistice. Niciunul nu era absolvent al vreunei facultăti, dar, dacă observăm atent preocupările lor, ai impresia că ei au frecventat aproape toate facultătile unei universităti politehnice. La nivelul unui sat mai mare puteai întâlni meseriasi ori bresle de meseriasi, precum: zidari, dulgheri, tâmplari, fierari, croitori, pantofari, frizeri, dăogari, lăutari, olari, tăbăcari, cazangii, bucătari si altele. Cei implicati în astfel de preocupări îsi cultivau si pământul, cresteau si vite, poate mergeau si la vânătoare sau la pescuit. Rareori erai nevoit să mergi în alt sat ca să găsesti un meserias cu preocupări pe care nu le întâlneai în satul tău. Satul se impunea astfel ca o comunitate bine structurată, care se ,,autogospodărea”.
Respectul fată de meserii si meseriasi poate fi surprins în folclorul românesc. Nenumărate povesti vorbesc despre vrednicia, istetimea, vitejia sau frumusetea unor meseriasi, care, prin propriile lor capacităti si strădanii, îsi depăsesc conditia socială si ajung regi si împărati. Sunt cântece populare dedicate unor mesteri din lumea satelor. Mi-am propus pentru azi să zăbovesc putin asupra proverbelor românesti legate de meserii si meseriasi, tocmai pentru că ele exprimă o adevărată filozofie de viată a omului din popor, condensată în cele câteva cuvinte ale proverbului. Am selectat proverbele respective din cele zece volume ale colectiei lui Iuliu Zanne, indicând în paranteze volumul si pagina unde se află acel nestemat de gândire.
Asadar, despre meserie omul din popor e convins că:
- Este necesară, fiindcă îl ajută să-si câstige mai usor existenta: ,,Cu mestesugul nu mori de foame”(X, 309); ,,Din orice mestesug, cu mână muncitoare, multă pâine dobândesti de viată hrănitoare”(VIII, 322); ,,Dintr-o meserie cât de mică,/Dacă nu curge tot pică” (V, 408); ,,Mestesugarul e totdeauna cu banul în mână”(X, 310); ,,Mestesugul e brătară de aur”(X, 309); ,,Mestesugul la om e brătară de aur”(V, 417); ,,Mestesugarul oriunde s-o duce îsi găseste pâinea sa, că mâna sa plugul lui este si pâinea nu-i lipseste”(VIII, 322); ,,Omul cu mestesug nu ajună”(adică nu stă nemâncat)(X, 309); ,,Omul cu mestesug nu piere”(V, 416); ,,Omul cu mestesug/Trăieste din belsug”(V, 416); ,,Pe lângă toate celelalte stiinte, învată si-un mestesug că, la o întâmplare de nevoie, mestesugul te hrăneste” (VIII, 322);
- Este necesară, fiindcă îi asigură un statut social mai bun: ,,Cine are o meserie,/Are o mosie”(X, 309); ,,Mestesugul c-o mână bună, multă avere adună” (VIII, 322); ,,Mestesugul la om, liman de norocire”(VIII, 322); ,,O meserie plăteste cât o mosie” (V, 406).
- La alegerea meseriei, omul(copilul) trebuie să aibă în vedere că: ,,Cele mai bune mestesuguri sunt acelea ce ne dau cele de trebuintă”(VIII, 322). Grija însă nu este numai pentru cel în cauză, ca individ, ci si pentru comunitate, pentru sat, pentru obste: ,,De acel mestesug să te apuci, ce socotesti că te foloseste mai bine si pe tine si pe obste”(VIII, 323); ,,Orice mestesug folositor obstei, acela mai cinstit, d-acela să te tii”(VIII, 322); Nu trebuie uitat, că meseria de bază rămâne cultivarea pământului: ,,Din toate meseriile, aceea ce ne scoate pâinea din pământ, aceea mai bună, că ne hrăneste, când foamea ne topeste”(VIII, 322). La urma urmei, ,,Orice fel de meserie,/Nu e rău omul să stie”(V, 411).
- Învătarea meseriei cere timp si trudă: ,,Mestesugul vreme cere,/Nu se-nvată din vedere” (V, 418). Oricine poate să practice o meserie, dar nu oricine este în stare să realizeze lucruri de performantă, de valoare: ,,Olarii dintr-un pământ,/Ce tot un fel îl frământ',/ Fac si ulcior si alt vas,/Tot un fel pe roată tras”(V, 459). Talentul si măiestria meseriasului se văd în produsul finit: ,,Mâna mestesugarului e suflată cu aur”(X, 310);
- Talentul sau înclinarea spre o meserie si caracterul omului. Nu este o legătură obligatorie între acestea două, desi asa s-ar cuveni: cel talentat să fie si om de omenie, de caracter: ,,Meseriile toate sunt bune, dar oamenii sunt răi” (X, 309); ,,Nici un mestesug nu e rău, ci oamenii sunt răi” (V, 418); ,,Mestesugul nu poate schimba firea”(VII, 821);
- Lipsa meseriei dă inferioritate omului în fata semenilor, societătii: ,,Cine nu stie nici o meserie,/E ca ursul în vizunie” (X, 308).
- Meseria si Tara. Chiar si alegerea sau practicarea unei meserii trebuie să se facă prin prisma interesului major al tării, al nevoilor ei: ,, Mestesuguri cât de multe în tara ta să dobândesti, dacă vrei s-o-mbogătesti si să o împodobesti”(VIII, 322).
Analiza si exemplele ar putea continua. Proverbele însă ne scot în evidentă conceptia mosilor si strămosilor nostri fată de meserii si meseriasi, respectul pe care l-au acordat întotdeauna acestei categorii sociale. Întelegem cât de sănătoasă era gândirea lor mai ales astăzi, când oamenii de meserie, specialistii, au devenit din ce în ce mai rari, scolile de meserii aproape că nu mai există, iar noi cumpărăm toate rebuturile si mărfurile de proastă calitate aduse din cele patru vânturi. Ne pleacă tinerii peste mări si tări să-si câstige pâinea, acceptă tot felul de ocupatii dintre cele mai mizere si umilitoare, dintre cele mai prost plătite, multumiti că pot să câstige astfel câtiva creitari. Neamul românesc a dat lumii savanti si inventatori de talie universală, dar si specialisti si buni meseriasi în toate domeniile de activitate. Meseriasii nostri, alături de inginerii si tehnicienii lor, au înfiintat cândva santiere în diferite tări din lume, au construit hidrocentrale, sonde, combinate si rafinării, masini de tot felul, aducând valută tării si respect în fata lumii. Nu am fost niciodată adunătură de tâmpiti, incapabili să fabricăm nici măcar ace cu gămălie, agrafe si capse de prins foi, asa cum vor unii să ne caracterizeze astăzi. Renasterea meseriilor si meseriasilor români este posibilă si ea ar aduce numai bine oamenilor, societătii si tării. Cine are urechi de auzit să audă!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim:
,,O DESCRIERE A IADULUI. În împărătia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. Deci, ne putem închipui ce putini sunt aceia care rămân în împărătie, încă de la judecata particulară, pentru vesnicia nesfârsită. Si toti ceilalti?
Toti ceilalti, desi credinciosi, dar dacă nu s-au curătit prin pocăintă de păcatele lor, de mândria lor, de slava desartă si celelalte, trec în lumea nevăzută, asa-zicând, în stare de boală, dar n-au pierdut putinta de-a ajunge odată si ei în obstea Bisericii lui Hristos. Dar până atunci ? Până atunci suferă în iad. Căci în iad sunt mai multe feluri de osânditi. Unii pentru vecii vecilor, altii până la judecata de pe urmă, când îi scoate Biserica luptătoare de pe pământ, prin rugăciune si milostenie. Aici, în viata pământeană, vrei să te pocăiesti, poti să o faci. E o faptă a libertătii vointei. Dincolo, nu mai e libertatea vointei. Cei ce în viata trupească au robit păcatului, cu voia erau robi încă de aici, si de aici si-au pierdut libertatea vointei. Deci, în ce stare de libertate i-a surprins moartea, în aceea vor petrece, cât le va hotărî Dumnezeu.
Sufletul a plecat din viata aceasta cu îndemnare de pocăintă? Îndemnarea aceasta i se socoteste ca bună, desi, pentru că n-a desă¬vârsit-o, are să petreacă în iad; dar în iad nu poate să continue pocă¬inta, - nemaiavând libertatea vointei -, ci suferinta lui e socotită de Dumnezeu si, cândva, odată, când Dumnezeu stie, e iertat si el. Pocă¬inta nu si-o poate desăvârsi sufletul în iad si pentru motivul că acolo nu mai lucrează Harul lui Dumnezeu. Deci, dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii rudeniilor si rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe-o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, va împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăinta sufletului osândit. Fără libertate si fără har, nici o suferintă nu plăteste nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nădejde de pe urma ei. Dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină. Căci, precum nimic necurat nu intră în împărătia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricât de putin ar avea, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subîntelegându-se prin acest bun si rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărâmat portile iadului, iubi¬rea ,,scoate din moarte si nu te lasă să te pogori în întuneric”. E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are margi¬nile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt si ajunge pe cel iubit; străpunge iadul, care nu-i poate sta împotrivă si străbate cerul. Iubirea e însusirea lui Dumnezeu, prin care a creat lumea văzută si nevăzută si toată făp¬tura care-L cunoaste de Tată e străbătută de iubire. Dacă am stărui cum trebuie în iubirea aceasta fără margini, s-ar răsfrânge si în noi obârsia noastră divină, chipul si asemănarea fiilor cu Tatăl, am avea si noi multime de însusiri dumnezeiesti, prin har, nu prin natură, în primul rând n-am fi asa de mărginiti într-o multime de privinte.
Iată ce rost are îmbunătătirea celor vii, nu numai pentru folosul mântuirii lor personale, ci si pentru izbăvirea celor din închisoare, care au plecat din viata pământeasca cu pocăinta începută dar neisprăvită.
*
Amintiri din vremea Patriarhului Justinian(II). Autoritătile nu ezitau să oprească pe preoti să săvârsească slujbele religioase la marile sărbători. Erau interzise, spre exemplu, iesirile la râuri, la fântâni, în procesiuni, la Bobotează. În unele locuri a fost interzisă oficierea slujbei Învierii în noaptea de Pasti. Părintele Stelică Zoican ne relatează că pe vremea aceea era preot la Balta Ionită Popescu, care fusese dislocat de la Valea Anilor. A fost avertizat de primar că cine va bate clopotul în noaptea de Pasti va fi împuscat în clopotnită, iar preotul va fi întemnitat. Prin sat au răspândit zvonul că cine va merge la slujba Învierii va fi aspru amendat. În noaptea de Înviere, sătenii, cu mic cu mare, îmbrăcati în costum popular au mers la biserică pe ulite si poteci ocolitoare, prin grădini. Unii spuneau că s-au târât chiar pe burtă, ca să nu fie observati. Pe drumul principal patrula primarul, ungur, împreună cu mai multi militieni. Preotul le-a spus ceea ce i s-a comunicat. Când a observat că oamenii se codesc care să urce în turla bisericii să bată clopotul, s-a urcat el si a tras clopotele mai mult ca oricând. Nu l-au împuscat nici pe preot, iar pe oameni nu i-au amendat.
Prin 1977 eram la Bucuresti. Aveam de lucru la Biblioteca Academiei, iar seara mergeam la căminul preotesc de la Patriarhie si mă cazam. Găseam oricând loc acolo. Într-o seară m-am nimerit cu un preot din Muntii Apuseni. Era om în vârstă. Venise la Bucuresti cu speranta că va obtine o audientă la Patriarhul Justinian, ca să-l roage să-l repună în treaptă. În urmă cu peste 20 de ani era preot într-un sat din Muntii Apuseni. Primarul i-a interzis să facă slujbă în noaptea de Pasti. ,,- Nu s-a pomenit în satele motilor, domnule primar, ca să fie biserica închisă în noaptea de Înviere! Asa ceva nu se poate!” S-a dus la biserică, a venit lumea, a făcut Slujba Învierii afară si apoi în biserică. Era la Liturghie. Când a iesit cu Sfintele Daruri, toată lumea era îngenuncheată. Atunci a intrat primarul cu trei militieni în biserică. Au smuls Sfintele Daruri din mâinile preotului si le-au aruncat, lovindu-le de peretii bisericii. Nu puteau rămâne motii lui Avram Iancu nepăsători fată de un asemenea sacrilegiu. S-au ridicat, i-au imobilizat pe intrusi, i-au scos afară din biserică si i-au bătut cum numai ei stiau să bată. Un militian a murit până la spital. Acei moti au fost arestati în aceeasi noapte si de ei nu s-a mai auzit nimic. Preotul a fost si el arestat, judecat la urgentă si condamnat la 17 ani muncă silnică. Executase pedeapsa, lucrase doi-trei ani pe diferite santiere si acum venea la Bucuresti, sperând ca patriarhul să-l repună în drepturi si să-i dea vreun sat să slujească si el, ca să aibă din ce trăi.
Multi preoti si-au cedat ultima bucată de pământ statului, în baza Decretului 308/1948, pentru a scăpa de a fi dislocati si să le fie lăsati copii să-si urmeze scoala, sotiile să-si tină serviciul. Acesta a fost cazul Preotului Ioan Sfetcu din Bârda. Copiii preotilor erau eliminati din scoli pentru simplu motiv că părintii lor erau preoti, sotiile de preoti erau date afară din serviciu. Era un act de eroism pentru o tânără să se mărite cu un absolvent de seminar ori de teologie.
Când am mers la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Craiova, în autobuz, de la gară la seminar, am stat pe scaun alături de un preot de pe la Baia de Aramă. Aflând unde merg, mi-a spus: ,,- Copile, îti spun cum i-as spune copilului meu! Du-te unde oi vedea cu ochii! Fă-te orice pe lumea asta, chiar si măturător de stradă, numai popă nu te face! E cea mai batjocorită meserie, cea mai umilită, iar într-un viitor apropiat ăstia vor s-o desfiinteze!” Era sfatul pe care mi-l dădea un om de vreo saptezeci de ani, după ce slujise o jumătate de veac Biserica!
Preotii erau folositi la toate activitătile politice din localitatea în care-si aveau parohia. Cel mai greu a fost în vremea întovărăsirilor si colectivizării. Preotii erau obligati să facă parte din echipele de activisti, care trebuiau să convingă populatia ca ,,de bunăvoie si nesiliti de nimeni” să se treacă la întovărăsire si apoi la colectiv cu tot pământul, cu toate vitele, cu toate atelajele si cu toate bratele de muncă din familie. Erau obligati să înceapă slujbele în duminici si sărbători noaptea, pentru ca în revărsatul zorilor să le termine si lumea să poată merge la muncă. Era obligatoriu ca fiecare să alcătuiască predici pe caiete, să le citească. În aceste predici era obligatoriu să predomine îndemnurile la muncă, la colectivizare, la depăsirea planului, la ascultare de autorităti, la achitarea cotelor, trebuia să iasă în evidentă grija partidului si a statului pentru bunăstarea poporului, nevoia de rugăciune pentru izbânda luptei pentru pace a conducătorilor comunisti. Preotii aveau obligatia să aibă normă la colectiv, să participe la activitătile culturale din comună. De la protoierie li se cerea adeverintă de la primărie că au avut activitate culturală. Un preot a mers la directorul căminului cultural să-i ceară să facă si el ceva pe acolo, ca să-i poată da apoi o asemenea adeverintă. Directorul i-a spus că are disponibil un rol într-o piesă de teatru. Neavând de ales, preotul a acceptat. Când s-a ridicat cortina în fata unei săli arhipline, pe scenă au văzut o postavă si în aceasta sedea, culcat, preotul satului si se legăna. Asa era rolul. După câteva momente de mutenie, sala a izbucnit în hohote, iar preotul, rusinat, s-a ridicat cu greu, sub povara bătrânetii si a umilintei la care fusese supus si a părăsit scena, jurându-se că pe acolo nu va mai da.
Salariile preotilor erau foarte mici. Ele se compuneau dintr-o subventie simbolică dată de stat si completarea din fonduri proprii până la cuantumul la care era îndreptătit preotul respectiv, în functie de studii, vechime, gradul parohiei. În foarte multe parohii salariul nu putea fi completat. Lumea era săracă, propaganda anticlericală îsi arăta efectele si în acest sens. Unii preoti recurgeau la un ,,siretlic”. Astfel, făceau închiderea de lună si diferenta de bani cu care cheltuielile depăseau veniturile o făceau donatie din partea preotesei. În felul acesta, îsi făceau, scriptic, salariul si se duceau apoi si, tot din salariul preotesei, îsi plăteau casa de pensii, ca să aibă la bătrânete o brumă de pensie.
*
File de jurnal – 4 Ian. 1982.
,,În noaptea de Anul Nou am privit putin la televizor, apoi m-am dus în camera mea si am mai lucrat. La radio a fost program frumos. La miezul noptii s-au tras mai multe salve de tun la Tr. Severin. În fiecare an se face astfel. N-am înteles prea bine niciodată, dacă tunurile trag după anul care pleacă sau în anul care vine. Cred, totusi, că după cel care pleacă, indiferent dacă a fost bun sau rău. Asa se întâmplă si în viată! Când te duci, abia te primeste, când pleci, abia te huiduieste; altfel spus, toată filozofia pe-aici ar fi aceasta: dă-i cât poti în cel care a plecat si saltă-l în slăvi pe cel care vine, dacă vrei să trăiesti bine!
La Anul Nou am făcut slujbă la Malovăt. A venit multă lume, ca la Pasti. La sfârsit, le-am făcut bilantul pe 1981, pentru ca după aceea să le vorbesc despre rolul social al Bisericii si în special despre într-ajutorarea frătească. Aceasta pentru că m-au bârfit unii în dreapta si în stânga, fiindcă am dat câteva ajutoare unor amărâti din parohie.
Pe 2 ian. am plecat cu Botezul în Malovăt. Am avut o zi grea. Fiindcă vremea a devenit foarte călduroasă pentru această perioadă, pământul s-a dezghetat, spre disperarea picioarelor si ciubotelor noastre. La prânz am plecat la Colibasi, la înmormântarea lui Dănică Pârvănescu (Nicolcioniu), tatăl domnului Vasile Pârvănescu, directorul Bibliotecii Judetene. În vârstă de 89 de ani, bătrânul a fost căpitan în armată, a luat parte la Primul Război Mondial. Pe la 46 de ani s-a căsătorit cu o fată săracă si orfană din Bobaita, de numai 16 ani. Au avut trei copii. Destul de bogat, a avut posibilitatea să dea copiilor săi o educatie aleasă. Adeseori îmi povesteste mama cu nostalgie despre diferenta enormă dintre felul de viată al copiilor lui Dănică si ceilalti copii ai satului. Dănică, fie că sfida, fie că era prudent, dar la nunti si acolo unde trebuia să stea la masă, îsi aducea lingură si pahar de acasă(…)(Va urma).
*
În această perioadă, parohia noastră a publicat cartea lui Ioan Neacsu, Martirii Ardealului(113 pag.). Cartea cuprinde două piese de teatru dedicate lui Horea, Closca si Crisan, conducătorii Răscoalei din 1784 din Transilvania.
Când am lecturat prima carte a lui Ioan Neacsu, Oastea pandurilor, mi-am zis: ,,Păcat că omul acesta nu s-a ocupat mai mult de istorie! Avea ce spune si stia cum să spună adevărul istoric!” Citind a doua carte a sa, Martirii Ardealului, nu m-am putut abtine să nu exclam: ,,Păcat că omul acesta nu a scris literatură!
Martirii Ardealului este creatia unui profesionist, nu a unui amator. Ioan Neacsu reînvie personaje istorice, creează personaje noi, fictive, intră în pielea lor, le întelege mentalitătile, frământările, aspiratiile; creează viată autentică; îl captează pe cititor, îi pune imaginatia la lucru.
Martirii Ardealului este un omagiu sincer si curat, pe care autorul îl aduce marilor eroi ai neamului românesc. Este o dovadă concretă, adevărată, incontestabilă, de patriotism, exprimată de un intelectual veritabil din prima jumătate a veacului trecut.
Doamna Înv. Eugenia Bordeiasu din Bucuresti, fiica regretatului Prof. Ioan Neacsu, autorul, a cumpărat întreg tirajul cărtii. Cinste unor asemenea copii, care se interesează de memoria părintilor lor si fac ce pot ca uitarea să nu se astearnă peste amintirea lor.
*
Cu prilejul deplasării la Bucuresti pentru revederea de 40 de ani, am mers mai întâi la patriarhie, pentru a negocia comanda cu cărtile, respectiv cele trei volume din Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2014). Masina patriarhiei m-a luat de la statia de metrou, am fost foarte bine tratat pe la birouri, chiar si cu o cană de cafea. Am discutat, am vizitat depozite de cărti si obiecte bisericesti. Mi s-au acceptat pretentiile privind tirajul, termenele de plată, nu s-a mai pus problema să fiu sanctionat, fiindcă am pus poza noii catedrale pe coperta primului volum, asa cum fusesem amenintat din toamnă până-n primăvară! Ce mai! Zâmbetul patriarhului îi transformase pe toti în oameni plini de bunăvointă! Am făcut contractul pentru cărti, urmând ca să aduc pe parcurs acordul Prea Sfintitului Episcop Nicodim. La final, masina patriarhiei m-a dus la Facultatea de Teologie.
*
Revedere – 40. În ziua de 9 mai, preotul Dvs. a participat la revederea de 40 de ani a absolventilor Facultătii de Teologie din Bucuresti, promotia 1977, din care a făcut si el parte. Revederea s-a tinut chiar la facultate. Din cei aproape 150 absolventi ai acelei promotii, s-au prezentat cc. 80. Din promotia noastră au decedat 38. A fost emotionantă această întâlnire. Unii dintre noi nu ne mai întâlnisem din 1977. Era greu să distingi sub chipul bătrânului de azi figura tânărului de acum 40 de ani! La unul mai recunosteai ochii, la altul zâmbetul, la altul glasul, la altul numele! Din promotia noastră s-au ridicat doi decani ai Facultătii de Teologie din Bucuresti (actualul, Pr. Prof. Dr. Buchiu Stefan si fostul, Pr. Prof. Dr. Constantin Coman). Tot în mediul universitar a ajuns si Pr. Prof. Dr. Alexandru Isvoranu de la Craiova). Multi au ajuns profesori la seminariile teologice din tară, multi functionari pe la episcopii, dar majoritatea au ajuns preoti, răspânditi în toată tara. A impresionat prezenta lui Fuad Sadiq. Originar din Aman(Iordania), fiu de general, împreună cu cei nouă frati ai săi, în 1973-1977 erau toti răspânditi în Europa, la diferite universităti. Era un tânăr cu un chip superb, foarte manierat si respectuos, foarte capabil. Stia de atunci mai multe limbi, iar limba română o învătase în trei ani aproape mai bine decât unii de-ai nostri. După ce-a terminat la Bucuresti s-a întors în Iordania si a ajuns consilier al regelui Husein al Iordaniei pe probleme religioase, timp de zece ani. S-a călugărit apoi si a ajuns episcop-vicar al Patriarhiei Antiohiei si a Întregului Orient. A făcut numeroase traduceri din cărtile Părintelui Dumitru Stăniloae(dogmatică), ale părintelui Liviu Stan si Ioan Floca(drept bisericesc) în limba arabă. În ultimii ani a fost trimis ca episcop al arabilor crestini ortodocsi din România, cu sediul la Bucuresti. S-a arătat foarte interesat de cartea Siragul mărgăritarului, publicată de parohia noastră în anii trecuti. N-ar fi exclus să ne viziteze parohia în viitorul apropiat.
Fiecare dintre colegi s-a lăudat cu ce a avut mai de pret: unul cu bolile, altul cu operatiile, altul cu copiii, altul cu nepotii, altul cu scolile absolvite, altul cu functiile detinute, altul cu bisericile construite etc. Eu m-am lăudat cu enoriasii mei si cu cărtile mele.
Aceeasi concluzie am tras-o si aici, ca si la Craiova, în urmă cu patru ani; cel mai bine ne-am prezentat, sub aspect fizic, cei care am activat în mediul rural, ca preoti de tară. Cei mai îmbătrâniti, mai hodorogiti, mai bolnăviciosi, erau cei care au avut functii de birou si viată sedentară. Mi-a părut rău că nu s-a organizat un meci de fotbal sau un joc de călusari, că le-as fi arătat eu atunci….!
*
*
Zâmbete. ☺Într-o localitate are loc un accident: un TIR a iesit de pe carosabil si a pătruns într-un cimitir. Politistii raportează: ,,La locul accidentului s-au găsit 137 de morti, dar numărătoarea continuă!” ☺ Cine doarme mai mult, greseste mai putin! ☺ Când esti mort, nu stii asta, dar îi afectează pe ceilalti. La fel si când esti prost!☺,,-Ospătar, o scobitoare, te rog!” ,,- Mai asteptati, domnule! Toate sunt ocupate acum!”
*
Vârsta lui ,,De ce?” ,,- Bogdănele, ce mănânci?” ,,- Înghetată, tataie!” ,,- Îmi dai si mie?” ,,- Tataie, ai limba asplă sî o zgâlâi!”
*
Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârd 6/13/2017 |
Contact: |
|
|
