Despre nebunia vremurilor si pierderea de sine
Dragii mei,
După ce am citit biletelul lăsat de către Elena pe etajera din baie, am stat cu ochii pe ceas mai bine de cinci ore. Târziu, am căzut cumva de acord cu mine, că ea a ajuns la Cairo. Speram să mă sune. Nu a făcut-o. De altfel nici nu cred că ar fi avut cum. Era la un nou început de drum si un semnal de acolo, către oricine, ar fi costat-o scump. Un bâzâit de telefon am astepatat si în prima noapte, si în ziua următoare. Niciun semn! Cert este că îmi lipsea. Seara, când totusi mai trebuia să si dorm si trăgeam asternutul peste mine, vedeam în locul ei un mare gol. Gol si în inima mea! M-am consolat cu gândul că excursia despre care mi-a vorbit va fi totusi o excursie si nu modalitatea prin care se putea iesi dintr-un regim besmetic, închis ermetic. Au trecut si cele cinsprezece zile de vacantă la piramide, pe Valea Nilului, si tot nimic. Abia atunci am deschis o stică cu vin, mi-am turnat pahar după pahar până ce, fără să vreau, am adormit. Când m-am trezit eram un om împăcat si cu situatia si cu realitătile timpurilor. E, asta e! Bine ar fi să-i fie bine, oriunde ar fi ea, acum, în lume! - i-am urat eu, în gând, în timp ce mi-am adus aminte cuvintele repetate de baba Rita înainte de a muri „Câinele nu fuge de bucătură”. Încheiase deja socotelile cu viata si voia să se ascundă de ea, de viată, cumva, în moarte. Femeie trecută prin ambele războaie, prin nationalizările despre care am mai vorbit, văduvă, înjurată de Tropăneată, de Ion al lui Grecu si alti nemernici ticălositi peste măsură. „Mai stii, pe-acolo o fi mai bine?! Pe-aici, ăla, hău, ălălalt, hău, iar eu, o adunătură de oase!” – se consola, rugându-L, zi de zi, pe Dumnezeu, să-i scurteze chinurile.
Fratilor, vă spuneam în una din discutiile anterioare, că prin 69-70, în România se trăia bine. Acum, fireste, privind dintr-o altă perspectivă, nu stiu cum să o scald?! ...Cât de cât bine, mai bine zis si, mai ales, nu oriunde. Pe la oras, unde se găseau de-ale gurii, la niste preturi pe puterea de cumpărare a omului, mai treacă, mergă! Însă prin satele deja pustiite, treaba nu stătea tocmai la fel. Comunistii inventaseră acordul global, apoi întrecerea socialistă si, evident, productia de peste 50 tone porumb recoltat, la hectar. Productii, de genul celor amintite anterior, nu au existat, la propriu, probabil, niciunde pe fata pământului. În consecintă, munceau tăranii de se speteau, iar toamna se întorceau cu sacul gol de la cap-eu. (pentru generatia tânără, cap=cooperativa agricolă de productie). Îti venea să le plângi de milă, însă cu ce folos! Nimeni nu lua pe cineva în seamă. De altfel, prin `74-75, când m-am apropiat si eu de sfârsitul studiilor, încet încet, s-au strâmbat cam peste tot lucrurile. În CAER (organizatia economică a statelor comuniste, în realitate, un bloc militar al celor din est, în fruntea căruia, fosta URSS), se stabilise o înarmare de tipul, o ghiulea de tun pe cap de locuitor, la nivel planetar. Cu astfel de povară pe cap, praf si pulbere din bietul om! Nebunia înarmării a avut implicatii nefaste asupra oricui, oriunde s-ar fi aflat el, pe fata pământului. În acel context, României, pentru că, în parte, tot avea resurse naturale, i-a revenit o haotică industrializare. La distantă de nici măcar 100 de kilometri, musai trebuia plantat câte un combinat chimic, capabil, la un adică, să producă si arme chimice, câte un combinat de utilaj greu, într-un cuvânt câte o uzină care, mascat, să producă armament, atât în timp de pace, cât si în timp de război. Pe deasupra, pentru energie, alături celor anterior enumerate, desigur, si câte o termocentrală pe cărbune. Lăsăm la o parte poluarea, intoxicarea la propriu cu amoniac si alte pulberi radiocative, spulberate peste câmpuri, la liber, de viscole si furtuni neobisnuite. Lăsăm si amintim cum poporului, spre orbire, i s-au mărit veniturile, adică i s-a mărit salariul lunar (aviz amatorilor de măririle de acum sau de oricând), însă nu oricum, ci invers proportional cu posibilitătile de a beneficia de munca sa. Manipularea individului spre a economisi, spre a pune banii înapoi la ciorapul stăpânului, devenise politică natională. În acel context, sistemul bancar românesc a inventat carnetul de economii cu câstiguri în autoturisme. Îl inventase si l-a pus în miscare la nivel mental, în acelasi moment în care a luat posibilitatea de a cumpăra la liber o masină. Reamintesc faptul că o amărâtă de Dacia 1300 putea fi achizitionată doar dacă fie făceai parte din gasca comunistă, fie asteptai timp de peste cinci ani. Tot politică de stat era si felul de a te comporta umil fată de mai marii vremurilor. Ca să poti avea o butelie de aragaz, trebuia să cazi în genunchi în fata acelorasi mari sarlatani. Tăranului, pentru aceleasi „favoruri”, i se cerea, în plus, să dea cotă statului, ouă, brânză, sfeclă, cartofi si alte produse, chiar dacă el abia avea după ce bea apă. Existenta sa fizică tinea de lotul ajutător, de cei cinsprezece, treizeci de ari pe care putea să-i cultive si să-i culeagă! În rest, nimic! Si asta doar în cazul în care realiza normele de zile/muncă la cap-eu, iar pe deasupra, uneori, dacă făcea si pactul cu diavolul si îsi turna semenii, după caz, seară de seară sau săptămânal, la omul de legătură al securitătii în sat. Pe scurt, sărăcia încoltise cam prin `75-`76,, anul în care am terminat si eu studiile universitare, si îsi arătase bine fata prin anii 80 si mai ales după aceea.
Fratilor, nu cred că este vreunul din voi care a trăit în vremurile acelea si a uitat repartitia guvernamentală făcută de ochii lumii, la vedere, prin telespicher. Copiii de activisti ajungeau la locul de muncă repartizat, doar dacă el era unul căldut, prin vreun minister, centrală cu planificări de stat sau, în cel mai rău caz, la vreo regională de partid. Altfel spus, pentru ei repartitia era doar o hârtie bună de băgat între buci. Pentru ceilalti, pe de o parte, o formă de a exista, pe de alta, o altă formă de a fi santajati. Te duci acalo, papi, nu, rabzi! Faci aia, aia si ailaltă, ne mai gândim, poate găsim si o locuintă, în caz contrar, alături curvelor, te vor mânca păduchii, (obisnuiti sau dintre cei lati), la căminul de nefamilisti, locul în care chilotii se usucă la comun, pe sârma stabilimentului. Pe chestiunea asta, cu repartitia guvernamentală, s-a speculat mult atunci, se speculează si acum. „Statul îti dădea de lucru! Statul îti dădea casă, masă, dreptul de a respira, de a-ti face o familie, apoi dreptul de a te regula etc..! Satul îti dădea însă nu si dreptul de a te pisa contra vremurilor. Pentru cei ce cârteau în front, inventase securitatea comunistă, mecanism perfect în a spăla creiere si frânt oase, la propriu. Mă rog, nu intrăm în amănunte, că mi se întunecă mintea, mi se chirceste sufletutul si îmi vine să vomit. Ce-i drept, îti dădea, dar te si priponea mai ceva ca pe o gloabă, a cărei soartă era să-i care, zi de zi, povara. Când nu mai voiai, te aruncau mai ceva decât pe o măsea stricată. Ca si în ziua de astăzi! Iesi cumva din rând, nu mai slujesti cu credintă interesele la vârful partidului, nu mai cotizezi la nivel de seful sefilor, în câteva zile, dosar si zdup, tocmai la beciul domnesc. Nici acolo nu îti vin mintile la cap si ciripesti, ca să mai vezi lumina zilei, te-apuci, câtiva ani buni, de scris. ...Si scrii pentru mileniul douăzeci si cinci. Nici dracu nu te ia în seamă! În puscărie putrezesti! În caz contrar, asemeni blondelor cu cur bombat si părul fir de aur, scapi. Sentinta întârzie să apară, iar când va fi să vină, pedeapsa-i de mult ispăsită, în puf sau în cerdacul casei boieresti, loc tocmai bun de hormonizat. ...Si de chestii, socoteli! Păi, oameni buni, acum, ca si pe vremea comunistilor mei, imediat după anii 50, când marile betii si orgii sexuale se dădeau în casele boieresti, abia confiscate de aceiasi băieti destepti. Ce Dumnezeu, doar nu ne-am pierdut mintile si nici nu ne-am iesit din ritm. Doar avem gena de Omul Nou-Supraom, în noi.
Ca să nu o lungim prea mult, că prea bate la ochi, trebuie să vă spun că, desi eram printre primii la absolvirea facultătii, din cauza celor amintiti mai sus, a copiilor de activisti, astăzi cei ce au vândut tot ce se putea vinde, din ce au muncit altii, abia am prins, la repartitie, o gară, la pima vedere, mică, dintr-o localitate, Isanita, de la marginea Craiovei. Acolo, un combinat chimic cât vedeai cu ochii, si termocentrala ce făcea parte din sistemul sugerat mai sus. Se muncea zi si noapte, la foc continuu.
Ca să nu vă spun cam cât praf de cărbune am înghitit si nici câtă cantitate de substante toxice mi-au trecut prin plămâni, că iar bate la ochi, vă povestesc cum m-am întos la Ghita, după ce Elena a dispărut. Atractia sexuală, pe baza căreia si-a întemeiat întreaga operă si Sigmund Freud, nu mi-a dat pace nici mie. În vacanta de dinainte de terminarea studiilor, m-am întors, iarăsi, în sat, la ai mei. Acolo si Ghita, un fel de copilărie a mea, întinsă pe câteva pagini de carte, între două coperti încă vii. Sincer din fire si, în acelasi timp, inconstient, luat la bani mărunti, pentru că nu mai dădusem de ceva timp în urmă, niciun semn de viată, în loc să motivez si eu ca tot „omul destept”, cum că am fost ocupat peste măsură cu examenele, cu tot felul de proiecte tehnice, m-am apucat să-i spun Ghităi cele întâmplate.
- Bă, Făt-Frumos din Dud, îmi vine să-ti ard vreo două, cât să-ti treacă pofta de umblat creanga după tot felul de zăpăcite! Păi, ce a avut mă aia si nu am eu? Apoi, de-asta te-am lăsat eu ani de zile cu botul la tâtele mele?! Lasă, că bine ti-a făcut! – m-a certat ea, vânătă până în vârful urechilor. – Iar acum... Acum să te văd, că si eu mi-am găsit unul! Na! Să vedem, îti convine?! Cine aleargă după doi iepuri , rămâne în curul gol, un fel de gură- cască în târgul cu boi si tonti... Boi încăltati, vreau să spun! Bine ti-a făcut ea si bine îti fac si eu! - a repetat Ghita, însă cu lacrimi în ochi.
Nu mi-a convenit că a făcut-o pe Elena zăpăcită, nu mi-au convenit nici cele spuse de ea, însă am tăcut. Mă stiam vinovat, însă încă simteam gustul păcatului dintr-un fel de rai al copilăriei.
- Bine! N-am să fac din tot un capăt de lume...– mi-am zis mai mult pentru mine, m-am rosit, apoi m-am întors, gata să plec.
- Nu?! E, lasă că ti-arăt eu numai capete de lume!... Mă frate, si când se uită omul la tine, mai să bage mâna în foc si să jure că ai fi un fel de... Am simtit eu ceva în sufletelul meu, însă nu si nu! „Luceafăr blând” e un sfânt! Când colo, el, doar dracu gol si atât! ...Mă, uite ce, te mai iert si acum! Dar dacă se mai întâmplă vreodată... Of, că îmi vine să te strâng de gât! Întelegi?
- Păi, dacă e asa, ce facem întâi si întâi, ne ducem în fundul Cerboaiei la Părul lui Cioacă sau găsim un alt loc...
- Of!!!
- Si cu ăla, de zici că l-ai găsit?... – am întrebat eu ironic.
- Mă, pe ăla l-as da dracului, însă ăla esti tu! Mă întelegi, că acum te zgârii pe ochi!
Un am mai târziu, după ce ne-am împăcat si după ce am terminat si eu facultatea, am cerut-o pe Ghita în căsătorie.
-Acum, trebuie să vin la tine împetit, după datină?! – am întrebat-o eu după ce a zis că vrea să-mi fie nevastă.
- E, mai vii? Ce atâtea formalităti? În plus, vreau să evităm momentul ăla, în care stabilesc ei nunta, de parcă ar fi a lor, si se tocmesc mai rău ca la târgul de vaci. Le spunem si gata! Oricum, si unii, si altii asteaptă momentul ăsta de mult. Ei erau siguri că o să ne luam!
- Doi ani mai târziu, Ghita mi-a dăruit un copil. Ne descurcam bine. Lucra si ea, lucram si eu. Ba mai mult, atunci, la venirea pe lume a copilului, eram deja sef de gară la Slatina, în conditiile în care locuiam la Craiova. Naveta nu mă deranja. Mă simteam fericit, chiar dacă, zilnic trebuia să fac compromisuri cu sistemul. Cel mai mare a fost în ziua în care s-a stabilit că Scornicestiul trebuia să ia locul întâi pe tară, în cadrul întrecerii socialiste. Ordinul muncii, clasa I! Ca să vedeti si voi cum se dau premiile! Sub ochii mei, zilnic falsuri si iar falsuri. Ba mai mult, în preajma vizitei lui Ceausescu, cu tot alaiul său drăcesc, în satul în care s-a născut, am pus umărul la ferchezuirea prezentului. S-au schimbat vacile, gata să cadă din picioare, cu unele rasă de rasă, aduse din Olanda, în locul oilor din niste saivane deja cosmetizate, au fost aduse turme tocmai din Australia. Pe pajistile din preajma Scornicestiului,, în locul răpciugosilor, câtiva cai de rasă. Ca să dea bine ochiului, am făcut, în preajma ceape-ului si în centrul comunei, iarba de un verde crud, chiar dacă trecusem de mijlocul toamnei, apoi am raportat cele peste cinzeci de tone de porumb culese, la hectar, evident, cântărite cu vagon cu tot. Una peste alta, am făcut pe plac conducătorului iubit. Desi zilnic aveam mustrări de constintă, mi-am dat seama că, fără a îngenunchea în mine, si fără a face pactul cu diavolul, într-un asemenea context, când esti prins în chingi si nu ai de ales, în viată nu poti răzbi.
- În definitiv, dacă minciuni vor, minciuni le dăm! – mă consolam în fiecare seară, înainte de culcare, când o alintam si pe Ghita, si copilul. Alteori, după ritualul amintit anterior, înghiteam pe nerăsuflate o jumătate de sticlă de vodcă si adormeam cât ai clipi. Dimineata îmi frecam ochii, uneori îmi mai dădeam si palme, apoi o luam de la început.
- Aseară, iar ai băut! – mă dojenea ea. Dă-i în pastele măsii! Nu te mai încurca cu ei!
- Dă-i! – îi răspundeam uneori, parcă otrăvit. – Da`, te cheamă Bărbulescu, cumnatul lui Ceausescu, îti pune un pahar de schoth, de whisky, în fată, te pune să-l dai pe gât, apoi îti ordonă să faci una, alta, poti să zici nu? Aci e aci!
- Of, las la o parte faptul că te poti îmbolnăvi, însă nu am încredere în ei. Tu nu vezi că omul de rând rabdă, iar ei îsi fac mendrele? La tot pasul mă tem pentru noi toti, dar mai ales mă tem pentru copil... As vrea să plecăm oriunde, să ne mutăm.
Nu i-am răspuns. Stiam că aproape nimic nu mai depindea de mine. Regimul îmi dăduse sentimentul de putere si mă înjugase fără să vreau. Constient sau nu, eram, la tot pasul, aceeasi slugă ca oricare alta, în iadul de dinaintea raiului făgăduit de către Cel de Sus .
„Vremea trece, vremea vine”, vorba poetului, si odată cu ea si noi. Cu toată sărăcia vremurilor, prins în sârba sistemului, nici nu am simtit când au trecut cei zece ani de la terminarea facultătii. Mi-am dat seama, doar în momentul în care m-a sunat un coleg ce s-a ocupat de organizarea formalitătilor.
În ziua cu pricina, am lăsat copilul în grija celor apropiati casei, apoi eu si Ghita împreună cu un coleg, sotia sa si cei doi copii, într-o Dacia 1300, am pornit spre Bucuresti, întorcându-ne cumva în anii adolescentei. Ne-am revăzut profesorii, ne-am revăzut noi, între noi, colegii, am mâncat, am băut, ca de altfel la oricare altă petrecere, iar într-una din zilele următoare, relaxati, cu un fel de memorie a timpului în noi, ne-am întors spre casă. Pe drum, pe autostradă, am continuat să glumim, pe seama altora, până în momentul în care, acolo unde nu erau separate benzile, din sens opus, a intrat o masină în noi. Din izbitură am fost aruncat la patru, cinci metri de locul accidentului. Când mi-am revenit, am constatat că Ghita murise pe loc. I se înfipsese suportul oglinzii retrovizoare prin mijlocul fruntii, în cap. Aceeasi soartă a avut-o si colegul meu. A scăpat sotia sa si cei doi copii. O ambulantă ne-a dus la spital. Acolo, sub tratament, am uitat de durerile fizice, însă un cutremur în adâncul sufletului m-a scos din timp. Nu mai eram eu si nici prezentul. Luni întregi am colindat pe străzi, refuzând orice. Doamne, la ce bune toate, când nu mai esti? Când nu mai esti tu, om? La ce?
Fragment dintr-o carte in lucru
|
Nicolae Balasa 6/13/2017 |
Contact: |
|
|
