Gânduri şi ceva idei - Pe drumuri canadiene
Românul zice: »călătorului îi şade bine cu drumul » şi eu tocmai asta aş vrea să spun pentru că mi-ar plăcea să mă arunc în SUV şi s-o iau razna ca mai acum câţiva ani acoperind kilometri, indiferentă la punctele cardinale savurând imagini de a căror varietate nu ne putem plânge pe continentul acesta şi de a căror surpriză mi-am aninat privirile uitând de tot şi toate…
Că dau o fugă din-când-în-când la Huntsville sau Blue Mountains e de la sine înţeles şi, să nu uit Niagara, dar evident, nu ajunge !
Drumurile pot fi profilactice, mă gândesc, posibilitate fie şi ocazională, în a obţine eliberarea ca să zic aşa, detaşarea de realul imediat care poate fi – de ce să zic – interesant uneori, aglomerat, activ chiar, dar parcă insuficient în a ne ţine mereu curioşi, întrebători şi mai ales mulţumiţi... e o problamă serioasă mulţumirea această, spiritual vorbind, evident.
SUV-ul e grozav de confortabil cu toate « gadget »urile astea electronice, muzică, slavă Domnului, mă rog, tot tacâmul comodităţii fără de care am cam uitat să fim şi ...cam atât la ora asta, restul este numai şansă recapitulativă .
Cu ani în urmă pe drum era o stare de fapt, numai bani de benzină să fi avut şi chemările necunoscutului ne puneau în mişcare, iar o plimbare trans-Canada o posibilitate.
Canada e un continent desigur şi un drum de-a curmezişul n-are cum să fie uşor.
Dar merită !
În plină vară, iulie, dacă-mi aduc aminte, călătoria începe pe hwy 400 către nordul Ontario şi cum ne-am fixat un itinerar cenzurat de timp - vacanţa fiind cam de o lună, că pe vremea aia lucram, vezi bine - ne-am oprit pentru o noapte numai la Sue Ste. Marie aşa încât impresia imediată a fost aceea a unui oraş civilizat, cu un anume farmec provincial accentuat probabil de faleza răului St. Mary , graniţă cu US.
Un univers peisagistic oricât de aşteptat - continent de - întrece orice imaginaţie, dealurile abia perceptibile din Ontario devenind întinderea oceanică a preeriei nevoită şi ea ceva mai la vale să sucumbe, ce e drept, fără putinţă de scăpare, în faţa munţilor Stâncoşi aşa cum aşezările umane, mai mici sau mai mari se definesc fie prin valoarea productivă – ca Sudbury, Winnipeg ori Calgary, fie prin acea subtilă chemare romantic-absurdă a pădurilor fără sfârşir în care apele curg încă neîntinate, gheţari şi flori se răsfaţă sub lumina solară unică, într-un fel, parcă nicăieri mai strălucitoare...cam aşa ca acel mirific coridor – « supranatural » zicea un localnic – dintre Banff şi Jasper. Regiunea este magnifică. Rockies sunt copleşitori, sălbăticia peisajului le da un aer intangibil, e o alunecare în atemporal care te anulează pentru că mintea este efectiv incapabilă să mistuie ceea ce ochiul transmite.
Surprizele se ţin lanţ, la fiecare colţ de drum un ceva despre care auzise-şi ori presupuneai, dar nu îndrăzneai să crezi; largul preeriei te implică interpretativ, o deschidere marină împinge orizontul în aşa măsură încât infinitul pare materializat şi un suflu liber, liber de orice bariere te îvălue şi eşti gata-gata să crezi că libertatea aşa absolută poate fi posibilă...Fata morgana evident, dar grozav ce place !
Şi încă ceva... un cer curios parcă fragmentat de latitudini presupuse : către dreapta şoselei, spre nord, doar mergem la vest, are o tentă întunecată albastrî ca apele închise ale adâncului, iar spre stânga, către sud se decoloreaza într-un albîstrui degenerat, spălăcit.
Cum aşa ?
N-am idee.
Şi credeţi că asta a fost tot ? Eram chiar la porţile Winnipeg-ului când observ către nord un interesant joc de culori brăzdând tenta aceea întunecată, un caleidoscop ondulat de roşu, portocaliu, galben şi verde... şi zic: Aurora Boreală !... » Vezi de treabă, zice bărbatul meu, suntem prea jos pentru asta ».
La Hotel aflăm de la TV. că fenomenul coborârii Aurorei spre sud este real deşi nu tocmai comun. (Sic !)
Avem noroc uneori !
Probabil voi mai scrie despre plimnarea asta, ca şi despre altele şi ca întotdeauna mă voi lăsa furată de fantezia revizitării, fie că este vorba de Kaka Beka Falls, la Thunder Bay , colorată de frumuseţea pietrei răsfăţate de ape nu copleşitoare ca ale Niagarei ci mângâioasă protejând parcă istorioara unui conflict local cu triburi indiene poate la fel de romntice ca ale lui Fenimore Cooper, fie de apusul de soare de pe Lacul Superior, o explozie de lumina alunecând inexorabil în apele încremenite parcă, fie de calmul unui univers oferit generos, fără bariere.
|
Maria Cecilia Nicu 6/12/2017 |
Contact: |
|
|
