Inedite
*Abatorul
Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Si barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, si nu plânge,
Si n-are niciun sens pe-aici să vii.
Asteaptă,-n lanturi vitele-astea blânde,
S-apară un călău si să le ia
Si să le ducă, nu stiu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.
Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascutite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Si-ncepe simfonia de cutite.
Că viata-i un război coplesitor.
O vânătoare-n tarc, si nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă.
*Golden Gate Bridge
Imens, de aur, poarta în ceată se destramă.
Metalul dur vibrează între ocean si cer.
E-o goană ne-ntreruptă, între extaz si teamă
Si-n bezna luminoasă masini si oameni pier.
O siluetă trece pe pod, păsind subtire,
Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,
Pierzându-se-n estompă-n a codrului zidire,
Ca-ntr-o secventă veche,-n rugină, cu James Bond.
O caută si-o strigă părintii si copiii,
Pacificul ridică talazuri, fioros...
A dispărut făptura angelică, iar viii
Se-mpiedică,-n căutare, de fiecare os.
Si-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde
Si chip de lut, pe care o iarbă densă creste.
E însusi Duhul Cetii, rânjind cu fălci de cleste,
Urcând pilonul rosu, în nori, spre a se pierde...
El poartă trupul fetei, inert si sângerând.
Se-opreste orice zgomot, e liniste ca-n gând.
Multimea se-mbulzeste spre-acel nepământean
Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean...
Apoi din nou, cu vuiet, masinile-au pornit
Prin ceata fantomatic linsând asfaltul ud.
Si nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit
Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood...
*Pacificul
Finalul este tărmul, ce brusc mi se scufundă
Si-ncepe necuprinsul, bombastic, nemiscat.
Aici sfârseste timpul si-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.
Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Si uraganul rece al brizei ne-nfăsoară
În spatiu-i fără viată, nesătios si brut.
Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare.
`i-e altul universu-i, decât cel omenesc...
Mă-ntorc înspre orasul minat de-a sa răcoare,
Îmbrătisând palmierii care din mine cresc...
(San Francisco, 2010)
*Flori în desert
E-acelasi cer, pe care-nfrântii soartei
S-au iscălit cu sânge si cu scrum.
Nu poti opri de-acum ceea ce moarte-i,
Da-mi văd mereu de-un început, si-acum
E-acelasi cer unde,-n eternitate,
Lăsat-am scris: Cu voi să nu se-ntâmple...
Aceste vorbe,-n parte sunt uitate,
Căci vântu mi le zboară de pe tâmple.
E-acelasi cer, îl respirăm mereu,
Dar experienta mea n-o dau pe-a lor.
Căci nu-mprumut dureri si nu-mi e greu
Să construiesc din ele-un viitor.
E-acelasi cer, în care poate-si scrie
Orice înfrânt - un vis, de multe ori...
Voi adormi, si-n linistea pustie
Vor curge râuri si vor creste flori.
*Traversada
`n armura demnitătii, de-un luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere -
E printul puritătii, cel fără de Graal,
Căci spiritu-i se `naltă mai liber, prin durere.
Trufas, de sine însusi răpus adeseori,
În lupta sa grotescă si tragică, de-odată,
Rănit în gingăsie, prădat de vechi candori,
Aceasi neclintire luminii si-o arată.
Ascuns între otele, îi este dor si sete
De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui – colos,
Unde-ntelept oricine-i, s-orice strămos poet e,
Cu glas de rădăcină, asprit de-atât frumos...
...Destinul său e altul si fără de opriri e.
Iar printul, pe când discul-cu-dor se-nvârte fix,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri si pentru nemurire,
Îmbrătisând cu veghea Oceanul AtlanSTYX.
Los Angeles
|
Ervin Lucian Bureriu 6/8/2017 |
Contact: |
|
|
