Poezii din noul volum "In orice caz, trăim "
Răcoarea din urmă
Simt că se-apropie vara, o simt īn amintirea
Celui pierdut prin frunze şi răstignit sub ploi,
Cīnd cenuşia toamnă mă scufunda-n iubirea
Unui destin de rană, lucrīnd īn amīndoi.
O ruginie spaimă, īn arşiţe confuze
Pe trupu-mi tot leşia, fierbīnd, se va lăsa,
Nenumărate zile de foc vin să acuze
Răcoarea milenară din sufletu-mi de nea.
Isterice incendii şi plumb topit prin clipe
Voi deveni o baltă cu apă, stuf şi peşti
Cīnd frunza din octombrie īn iulie o să ţipe
A putregai şi-a lacrimi, prin visele lumeşti.
Şi-o să-mi revii zadarnic, la patruzeci de grade,
Īn cīte-o-nchipuire, de cīte-un somn furat,
Şi-am să te rog revino cīnd frunze-or să mă prade,
Ca o salvare veche, dintr-un tomnatec pat.
M-a părăsit un munte, nu mă mai ştie rīul,
N-am nicidecum scăpare, rămīn aici topit,
Să-mi amintesc de tine cīnd se va coace grīul,
Cīnd păsări, īn lumină, pe veci s-or fi zidit.
Şi, totuşi, vine vara, şi-o secetă solară
Presimt cum mi se lasă īn fiece atom,
Ca neatinsa creangă mă scutur de povară
Şi mă transform īn ploaie şi-n umbra unui pom.
***
Simpla ordine a lucrurilor
Domnul Dobrescu şi madame Clemance locuiau undeva
pe fundul bălţii īnconjurate de papură şi stuf.
Cīndva, o ţigancă bătrīnă le spusese că ar fi trăit odată la Slatina,
dar că pe atunci nu se cunoşteau, fiecare se īndeletnicea cu
lucruri complet diferite.
Īn vremea aceea trăiam o tinereţe ciudată,
culegeam plante medicinale dis-de-dimineaţă, uneori şi seara,
dar cel mai bine auzisem că se culeg īn zori,
mai dezgropam de pe īntinderea cīmpului femei cu dinţi de fildeş,
cu sīnii plini de linişti telurice,
mai căsătoream lăcuste cu vīntul, mai adormeam cu capul
pe şolduri de libelule.
Parcă īi văd
Apăreau pe drumul prăfos al colinei, la braţ,
domnul Dobrescu purta o redingotă lungă şi ponosită,
vineţie, părul īi albise, curgea īn plete pe umeri,
madame Clemance ‒ corpolentă, īn rochia ei cu motive mari,
japoneze şi cu veşnicul evantai, de care nu se despărţea niciodată.
Īmi păreau că plutesc, īşi mişcau picioarele īncet,
ochii le deveniseră verzi, pupilele, ceva mai īnchise,
abia se mai distingeau.
Mă īntorceam către ei, aveam īn săculeţul legat de curea
angelică, măselariţă, troscot şi brusture.
Nu ne-ai mai vizitat, tinere domn
, īmi spunea,
de departe, madame Clemance, erau uzi, cīteva fire verzi
de lintiţă se lipiseră de ei ici şi colo.
Stăm īn fiecare zi pregătiţi cu cafea caldă şi brioşe,
şi dumneata ne eviţi constant. Păi, se poate aşa ceva?!
Sīnteţi pentru noi ca fiul nostru
, completa domnul Dobrescu,
ţinīndu-se zdravăn de umbrelă, din păcate mult prea rătăcitor.
Le īntindeam un săculeţ cu plante, ei īntindeau mīini
cu pielea albă şi subţiată de apă,
jos, īn vale, se vedea splendida baltă,
un fum se īnălţa dintr-un colţ al iazului, iar departe,
cīteva păsări intrau īn oglinzile dreptunghiulare ale cerului
de vară, şi nu se mai vedeau.
***
Folclor urban
Cu nunţile legate, sub soarele de iunie,
matrozii fără lacrimi scriu jalnice istorii,
cīte un popă veşted dă cu săpun pe funie
şi hanu-i tot mai searbăd īn buza trecătorii.
De-această dată īnsă se vor īntoarce caii
sălbăticiţi de-a gata, pe străzi, cu pieptu-n spume,
şi de-undeva, departe, ne-or blestema Altaii
că, picotind la umbră, ne-am mai păstrat un nume.
Cu pălăria udă de-un alb noroc de cioară,
culege-ţi un ciorchine din via mănăstirii
cīnd iepuri beţi din uger de vacă se coboară
şi candela speranţei zideşte-n basme mirii.
Da, iată, vine vremea să rīdă manechine,
căci īngerul mecanic se-opreşte şi decade
şi chiar la poarta mare a fabricii de bine
lupi jigăriţi īntreabă de-un nene, ca să prade.
O, Doamne, du-mă-n munte, m-aşteaptă sus izvorul,
să-i fac eternităţii program de avansare,
las lumii moştenire un cui şi stingătorul,
şi-mi cresc legenda vie prin pagini de ziare.
***
Promisiune
E aproape seară
Oamenii se īntorc de la muncă
Unii intră īn cīte-o cīrciumă, alţii intră īn cīte-o maşină,
alţii merg pur şi simplu īntr-o direcţie firească,
nimeni nu mai cumpără ziare la ora asta...
Īn fiecare e un ţipăt mut, de cal obosit
Printre clădirile imense, de piatră şi sticlă,
nebăgat īn seamă de nimeni,
sīnt şi eu.
Pintenii aceştia mari şi zornăitori
nu mi i-am mai schimbat de o viaţă,
pe degete port inele de argint aducătoare de noroc,
hainele mele au căpătat solemnitatea şi trăinicia
unei armuri, barba nu mi-am mai tăiat-o
de o bucată bună de vreme.
Acelaşi aer trag şi eu pe nări, uneori pīclos,
mai tot timpul mirosind a benzină
ori mai proaspăt şi īnviorător īnspre dimineaţă,
cīnd ceva umed parcă respiră de peste tot.
Dar eu nu caut nici un corn pe aceste străzi,
nici o roşie, din lăzile acelea īntregi care se aruncă
īn piaţă la sfīrşitul zilei,
undeva, la piciorul podului, undeva ascuns īn malului
rīului, există un tunel prin pereţii căruia trec
nestingherit, ca un fum
Eu doar īmi amintesc de un bătrīn evreu,
care mi-a spus odată că port cioplit pe unul din oasele
corpului harta acestui mare oraş,
şi de femeia aceea, cu care am băut coniac īn localul
de peste drum şi am vorbit, şi am fumat,
femeia aceea tīnără şi frumoasă,
care mi-a spus că pleacă doar pentru cinci minute
şi se īntoarce negreşit
De aceea vin īn acest oraş cioplit pe osul meu,
să o aştept pe femeia aceea tīnără şi frumoasă,
care mi-a promis că se īntoarce peste cinci minute.
***
|
Dragos Niculescu 6/8/2017 |
Contact: |
|
|
